La zi / pag 15 / expat

Saptamana trecuta a avut loc o dezbatere la MTR – Maneaua: rosturi, alcatuiri intelesuri. Prelegerile au fost citite de pe foi de invitati și pot fi găsite aici. Trecand peste titlul pasunist („rosturi, alcatuiri, intelesuri“ – lipseste „talcuiri“, ca pasunismul sa fie complet), dezbaterea a avut meritul ca, la 30 de ani de la explozia fenomenului, aseaza intr-un cadru academic dezbaterea despre manele, mult timp ostracizate de elitele romanesti (si rome de asemenea, ceea ce spune mult despre amploarea elitismului in societatea noastra – precum și despre cât de adânci sunt complexele in ambele parti).

Dezbaterea a fost so so, iar meritul ei, cum am zis, ca aseaza in al 12 lea ceas dezbaterea despre manele, intr-un cadru academic. Al doilea merit e politic, ca leaga identitatea nationala de manele, ca sa citez: „manelele sunt instrumentul prin care se face o reconstructie a identitatii nationale care tine cont de romi“. Formula e bine gandita, chiar daca e preferat verbul slab „tine cont“ in locul celui tare, mai adecvat, „include“.

M-as fi bucurat ca în dezbatere să fi fost prezent Victor Stoichiță, fiindca ar fi venit cu un instrumentar si un discurs mai aplicat temei – se simtea ca, dincolo de competente, vorbitorilor nu le plac neaparat manelele si ca se sforteaza sa bifeze pe agenda lor de specialisti tema – cel mai puternic s-a simtit asta la Speranta Radulescu, a carei perspectiva depreciativa asupra manelelor se simte destul de neplacut in cartea „Taifasuri despre muzica tiganeasca“. Mai mult de cat atat, cand am intrebat daca de acum o sa gasim manele la targurile de la MTR (Speranta Radulescu raspunde de sectorul asta), a raspuns sec ca nu – ceea ce spune mult despre dubla gandire a cercetatorului roman care se sforteaza sa-si adecveze temele la agenda corectitudinii politice, dar de fapt nu ajunge sa aiba o perspectiva empatica asupra obiectului cercetarii.

Doi, dincolo de expertiza pe care o au asupra fenomenelor din zona etnografica, discursurile Ancai Giurchescu si mai ales ale Sperantei Radulescu mi s-au parut depasite, atat metodologic, cat si ca analiza de continut. Metodologic pentru ca erau tributare etnografiei care se facea in anii 70 în Romania comunista cu traditiile si obiceiurile taranului roman (vs cercetarile din antropologia anglosaxona de dupa 90 dedicata romilor – Michael Stewart, Ada Engelbrigsten, etc) și mai ales structuralismului: vezi sectiunea A dansa maneaua, care contabilizeaza la nesfarsit microunitati si sisteme, microdetalii factuale. Analiza e insa deficitara la nivel interpretativ, unde de multe ori se rostesc truisme sau chestii evidente (‘În această privinţă ei iau decizii instinctive dar coerente, care ţintesc simbolic către: bogăţie, putere, virilitate şi sexualitate.’) sau se fac afirmatii fara acoperire, doar sa dea bine (‘Participanţii care nu sunt romi sunt în general dansatori mediocri. Vocabularul lor cinetic este sărăcăcios şi schematic.’). Chiar daca scopul dezbaterii a fost pedagogic, pentru marele public, senzatia a fost de multe ori ca ni se explica ca la cretini. Buna descrierea making-off-ului manelelor sau observatia, din pacate nedezvoltata, că maneaua vine pe o ideologie a schimbarii si deci a emanciparii (‘maneaua se opune folclorului oficial şi trecutului idilic’). Mai potrivit metodologic ar fi fost instrumentarul studiilor culturale cu distinctiile sale marxiste (care accepta de pilda ideea de mobilitate sociala, esentiala in manele – care se construiesc pe o mitologie a succesului in care ascensiunea /parvenitismul/ imbogatirea e posibila; e clar ca instrumentarul etnografiei sau al structuralismului da chix – manelele tin de oras, nu de structurile incremenite, „feudale“ ale satului)

De asemenea, dezbaterea preia idei fara sa le citeze (cu exceptia Taniei Radu). Intreaga conferinta este de altfel tributara volumului Balkan Popular Culture and the Ottoman Ecumene, o cercetare exhaustiva a muzicilor de clash din Balcanii recenti (capitolul despre Romania, cum e de asteptat, e semnat de o antropoloaga americana care a facut in anii ‘90 un doctorat pe romii lautari, Margaret Beissinger). Istoria recenta a manelei de pilda e luata de acolo, precum si ideea: „Din punctul lor de vedere, maneaua exprimă tendinţa de « ţiganizare » a societăţii şi totodată încăpăţânarea românilor de a rămâne ancoraţi în lumea tulbure şi « necivilizată » a Balcanilor.“, care apare in studiul unui antropolog olandez (parca) din antologie, care spune ca „balcanismul“ si „tigania“ sunt partile de „umbra“ refulate, vazute ca frane in calea occidentalizarii (de unde stigma).

Cum nu am timp, o sa amendez cateva din afirmatiile hazardate ale conferintei:

„maneaua s-a ivit către sfârşitul anilor 60, ca o formă de opoziţie simbolică a comunităţilor de romi din mahalalele marilor oraşe dunărene, precum Bucureştiul, faţă de excluderea lor din societatea românească. După o vreme ea a devenit însă o formă de opoziţie a marginalilor şi a oamenilor simpli din România, indiferent de apartenenţa lor etnică. “ maneaua nu e o forma de opozitie nici a marginalilor, nici a oamenilor simpli. Asta ar presupune o constiinta politica sau macar o asumare a statutului de marginal iar asta nu se intampla. Chiar daca manelistul e rom (99% din cazuri) el nu exprima punctul de vedere al counitatii de care apartine, ci se face purtatorul de cuvant al majoritatii.

“Treptat ea dezvoltă două branşe : a manelelor comune şi a celor de vârf, ale muzicanţilor de elită. Primele sunt în general relativ apropiate de muzicile populare occidentale, ultimele de muzicile balcanice.” Exista manelele de Ardeal, reprezentate de Sandu Ciorba, care nu au influente balcanice, ci maghiare. Nu cred ca Sandu Ciorba n-ar fi un muzicant de elita – antropologul Gergo Pulay imi spunea ca muzicienii romi din Buddapesta sunt innebuniti dupa Sandu Ciorba si ca noutatea pentru ei vine de multe ori dinspre ce face/inoveaza Sandu Ciorba. De asemenea, Guta atat pe primele albume, cat si pe cele mai etnopop, nu are atat influente balcanice (decat via muzica populara din Banat) cat tiganesti. In plus, distinctia manele comune vs manele de varf itereaza distinctia autentic / fake, high/pop (din care se hraneste argumentul elitei intelectuale, repetat pana la satietate, prin care se refuza maneaua pe motiv ca n-ar fi autentica ca muzica lautareasca – la limita, argumentul „pusca“ in distinctia rasista intre tiganii buni de la tara si cei rai si interlopi de la oras).

‘Adevărul este că manelele sunt agreate în primul rând de adolescenţi şi de tinerii cu educaţie sumară din oraşe şi mai ales din sate, de bogătani (care le privesc ca pe o emblemă a succesului în viaţă) şi de o parte a maturilor.’ – nu doar tinerii cu educatie sumara le asculta, ci si, de exemplu, o parte din intelectualitatea tehnica (gen Poli). Sunt pline serverele din Grozavesti de site-uri de manele and all; cineva imi spunea ca sunt si cluburi care dau manele, în campus.

‘Nu ştiu dacă se poate vorbi despre manea ca gen muzical, ci mai degrabă despre o amprentă stilistică, o anumită caracteristică melodică, timbrală sau instrumentală care poate fi aplicată unei piese oarecare şi care îl determină pe trecătorul aflat la semafor să afirme că şoferul din prima maşină oprită la stop ascultă manele’ eu as circumscrie genul etno gipsy pop-ului, in loc sa arunc discutia in impresionisme inefabile. Etno pentru ca sunt influentate de folclorul din zona, gipsy pentru ca sunt performate de romi si pop pentru ca sunt pe baterie electrica si standardizate si simplificate conform regulilor acestui gen; sunt pop si pentru ca, asa cum observa studiul fara sa explice de ce, „O manea rămâne în modă între câteva săptămâni şi câteva luni, după care este abandonată în favoarea celor de ultimă oră.“ ies din circuitul folcloric al repetitiei si intra pe circuitul consumist al topurilor.