Equinox Flower (Higanbana) @ Cineclub FILM MENU
de Tudor Jurgiu
Trei fete de măritat cu ai lor trei părinți îngrijorați. Unele dintre filmele lui Ozu au acest parfum subtil de basm datorita atmosferei, dar mai ales modului în care se structurează narațiunea – foarte încăpățânat în jurul aceleiași probleme.
Ca în alte filme, Ozu își alege o temă din vastul domeniu al familiei și construiește filmul astfel încât tot demersul narativ servește aproape exclusiv temei alese. În „Equinox Flower” („Higanbana”, 1958), ca și în „Primăvară târzie” („Banshun”, 1949), personajele par să aibă una și aceeași preocupare în toate întâlnirile lor – aranjarea unei căsătorii cât mai potrivite. Aproape că nu există secvențe care să nu atingă problema principală a filmului. Orice altă dimensiune a vieții acestor personaje este ignorată aproape total. Hirayama e preocupat exclusiv de căsătoria neanunțată și bruscă a fiicei sale care refuză orice sfat venit de la el. Aproape toate celelalte personaje sunt o reflectare a lui Hirayama sau a problemei lui într-o altă formă. Vechiului său prieten Mikami i-a fugit fiica de acasă și nu mai vrea să-l vadă, iar nepoata lui este terorizată de mama ei care îi găsește încontinuu noi și tot mai potriviți pretendenți, neținând cont de dorințele ei.
Pus în fața acestor probleme exterioare Hirayama reacționează foarte tolerant încurajând, spre exemplu, independența nepoatei sale. Confruntat însă cu rebeliunea propriei fiice devine agresiv și încăpățânat. Această diferență de perspectivă între tineri și părinți este reluată din nou și din nou în secvențe care dezvăluie încetul cu încetul noi nuanțe ale problemei și ale personajelor. Nimic nu se dezvăluie brusc, nimic nu are un ton categoric. Există o similitudine în debutul secvențelor între aceleași personaje, adică a întâlnirilor repetate dintre Hirayama și fostul său coleg, soția lui, nepoata lui sau mama ei antipatică. Ai impresia că de fiecare dată este reluată secvența precedentă – corespunzând aceluiași tandem – pentru ca noi să putem înțelege perfect înaintarea în temă propusă de sevența prezentă. Ca și cum autorul ne-ar spune la începutul unei secvențe: „Haideţi să vedem ce știm până acum. Așa, acum haideţi să aflăm ceva nou.” Și de cele mai multe ori, acel ceva nou nu este foarte mult. Ozu se asigură astfel că nu omite nicio latură sau nuanță a conflictului. O recapitulare și o mică înaintare, o nouă recapitulare și o mică înaintare și tot așa până la final.
Astfel conflictul este diluat și răsfirat în fața noastră cu toate nuanțele și toate fațetele lui. Printr-un astfel de demers dramatismul este diminuat, și empatia noastră nu este declanșată prin manipulări dramatice menite să te angajeze forțat. Empatia cu personajele se instalează treptat, pe nesimțite, până când la final te trezești copleșit de emoții. Etapele prin care trec personajele sunt multe și nicăieri nu are loc o revelație năucitoare sau o bruscă schimbare de atitudine – în afară poate de mama care, umilă mai tot filmul, îndrăznește să-l sfideze pe Hirayama spre final.
Privirea lui Ozu rămâne și aici la fel de răbdătoare și tandră. Se simte o plăcere în a privi oameni în mișcare, gesturile lor atente și repetitive, o plăcere pe care am întâlnit-o manifestată cu aceeași intensitate și răbdare la Hou Hsiao-hsien – al cărui „Café Lumière” („Kôhî jikô”, 2003) este dedicat lui Ozu. O femeie tânără intră pe ușa de hârtie și face o mică piruetă pentru a-și lăsa pantofii la intrare, bărbatul se dezbracă lăsându-și hainele să cadă pe jos, ca apoi să fie strânse de soția zâmbitoare (un gest care sigur va contraria mulți feminiști acerbi), un bătrân părăsește un birou cu spatele, aplecându-se repetat și salutându-l umil pe cel care stă la birou….
Povestirile lui Ozu au un ton oarecum ingenuu, poate chiar naiv, aproape niciodată grav. Problemele sunt serioase, însă peste toate se simte vălul de înțelegere și nostalgie al autorului – o atmosferă asemănătoare cu cea din „A Time to Live A time to Die” („Tong nien wang shi”, 1985), al aceluiaşi Hou Hsiao-hsien. Tot ce se întâmplă în acest film pare să fi avut loc într-un trecut cristalizat foarte bine în memoria autorului fără ca nimic să pară desuet. Astfel chiar și muzica prezentă în fundalul aproape tuturor secvențelor își găsește locul ei fără a deveni obositoare. Un trecut al cărui temelie era obiceiul marcat în film prin repetitivitate. Oamenii intrau în casele lor, se așezau la mesele lor, se schimbau în hainele lor de casă, munceau la birourile lor în același fel din nou și din nou. Cum reușești atunci să transpui în film această valoare de ritual pe care viața cotidiană o avea? Ozu face asta prin alegerea atentă a anumitor unghiuri din care interiorul casei este văzut, iar apoi prin respectarea și îmbinarea lor într-un ritm clar și statornicit în spectator pe parcursul filmului – același unghi din care privim intrarea personajelor în casă, același unghi din care privim așezarea lor la masă, același unghi din care îi privim muncind la birourile lor. Apoi mai sunt toate acele mici gesturi și mișcări care se repetă aproape exact. Decorul, pentru prima dată surprins în color de Ozu, își păstrează simplitatea din filmele alb-negru și sugerează prin aceleași linii drepte, o lume închisă care valorizează mult conformismul.
Astfel este realizată imaginea căminului în care totul are logică și ești înconjurat de un sentiment al sensului – necondiționat însă – în care te simți puțin claustrat. Lumea de afară se furișează încet în acest mediu ermetic care nu reușește să-i reziste. Atât timp cât frământările au loc în afara caminului său, Hirayama este un om lipsit de prejudecăți, cu mintea deschisă și tolerant față de ideile noi ale tinerilor despre căsătorie și familie. În momentul în care pașește din nou în micul lui sanctuar de acasă toate aceste idei i se par cel puțin nelalocul lor și devine aproape furios. Această inconsistență a oamenilor în fața problemelor este urmărită în tot filmul, și schimbările de atitudine sunt atât de dese încât își pierd importanța și valoarea de schimbare.
Culoarea diminuează doar sobrietatea unora dintre filmele precedente și aduce un aer degajat potrivit cu tonul pe alocuri comic al acestui film. De fapt, în multe secvențe asistăm la un joc între dramatismul situației și potențialul ei comic. E ca și cum personajele nu ar fi luate prea în serios. Comicul situațiilor este accentuat în aceste secvențe și de un decupaj care detaliază foarte mult relațiile prin prim-planuri care în alte secvențe sun refuzate personajelor.
Aceeași simplitate și rigiditate a aparatului de filmat surprind răbdător prezența subtilă, dar intensă a actorilor, de parcă nici nu ar mai fi nevoie de altceva în fața unor oameni care pot pur și simplu fi, într-un mod atât de viu și de firesc.
Joi, 17 ianuarie, ora 20.00
UNATC, Sala de cinema
Lasă un răspuns