Muncitor la înălţime (revizuit de personaj)
de Matei S
chwartz, aparut initial in rubrica „Lume de Bucuresti”
Am cunoscut-o la un training de comunicare, acum câteva weekenduri. Sâmbătă a purtat nişte jeanşii 7 For All Mankind, în ton cu o vestă din blană artificială, aruncată peste un tricou Mango, foarte simplu. Vineri fusese mai elegantă – cu cămaşă albă, pantaloni de stofă, o centură
parcă roşie, din lac şi botine cu toc de vreo 8. Am nimerit colegi de bancă şi ne-am trezit gălăgioşi, vorbind neîntrebaţi, ori hlizindu-ne fără motiv. M-am prins că are ceva de copil rebel în ea, iar “ceva”-ul ăsta pare să fie secretul care o ţine tânără, frumoasă şi plină de viaţă, deşi munceşte douăsprezece ore pe zi într-o companie multi-naţională. De unsprezece ani.
Bianca este director de comunicare al uneia dintre cele mai mari instituţii bancare din ţară şi lucrează la etajul 15 al cele mai înalte clădiri funcţionale din Bucureşti – turnul din Piaţa Victoriei. Nu se îmbracă şi nu se comportă ca un funcţionar bancar, deşi este angajată de un an şi jumătate. Înainte, a lucrat trei ani, tot într-o poziţie de management de comunicare, pentru o companie de telefonie mobilă. Iar şi mai înainte a muncit alţi trei ani (trei pare să fie cifra ei magică în profesie) pentru un reseller auto important pe piaţă şi s-a ocupat – între altele – de brandul Honda. Care a tentat-o într-atât, încât şi-a cumpărat o motocicletă de 600 centimetri cubi, pe care abia o călărea şi despre care nu le-a spus nimic părinţilor până după ce a vândut-o, anul trecut.
S-a născut în Făgăraş, într-o familie cu un singur frate, mai mic cu doi ani decât ea. A plecat acum paisprezece ani la Bucureşti, pentru Facultatea de Jurnalism şi păstrează o relaţie foarte bună cu ai ei. Se mândreşte că are părinţi tineri, în putere. Călătoreşte împreună cu prietenii, atât cât îi permite timpul, iar din străinătate se întoarce cu tot felul de lucruri care întreţin pasiunile efemere ale fratelui ei – anul trecut, fotografia. Cele mai bune prietene ale Biancăi lucrează, ori au lucrat cu ea în diferitele companii prin care a trecut. A construit relaţii puternice în jurul profesiei, deşi recunoaşte că este mai degrabă o şefă dură, care nu acceptă uşor compromisuri.
Locuieşte singură într-un apartament din centrul vechi, în apropierea Căii Victoriei. Am invitat-o săptămâna trecută la o cafea, oricând şi oriunde ar fi avut ea timp. Ne-am văzut între 9:30 şi 11 dimineaţa, la Starbucks-ul din America House – la două minute de biroul ei. Nu şi-a comandat nimic, iar seara mi-a reproşat elegant că am obligat-o la un program de nefumător. Consumă un
pachet în vreo două-trei zile, dar a avut şi perioade mai proaste. Merge la sală apropape zilnic şi este slabă ca o alergătoare de cursă lungă. O deprimă fulgii de zăpadă căzuţi în martie, la început de primăvară. “M-aş bucura mai mult de soare şi lalele…”, mi-a scris într-un mesaj.
Un specialist în comunicare ar trebui să spună întotdeauna numai ce şi cât vrea, oferind interlocutorilor impresia unei deschideri absolute. Sâmbătă, am luat un prânz târziu cu Bibi (am impresia că aşa îi spun prietenii), la Galeron (pentru că se fumează înauntru), şi am vorbit vreo trei ore despre ea. Nu am reuşit să aflu (ba chiar am şi omis să o întreb) detalii despre relaţiile ei personale, altele decât cu fratele, părinţii ori prietenele cele mai bune. Pot spune fără să exagerez că a aflat mai multe despre viaţa mea intimă, decât am aflat eu despre a ei. Nu m-a lăsat să plătesc şi nu ne-am despărţit înainte de a mă ruga să-i trimit textul de faţă pentru validare. Deci i-am rămas dator nu doar cu o masă, ci şi cu o scriitură care să-i fie pe plac. Şi ne ştim doar de vreo două săptămâni.
EVENIMENTE
Lasă un răspuns