La mulţi ani, doamnă Ardeleanu!
de Matei Schwartz, aparut initial in rubrica „Lume de Bucuresti”
Are mintea ageră, ca un copil. Vorbeşte mult şi-i face plăcere să-şi amintească de trecutul ei, ca de un roman foarte bun pe care-i este dor să-l răsfoiască. Nu numai de-asta îmi aminteşte de mătuşă-mea – sora bunicului meu – care s-a prăpădit acum doi ani, la fel de elegantă, îngrijită şi frumoasă ca în tinereţe. Judith Ardelanu şi-a sărbătorit astăzi cea de-a şaptezeci şi noua iarnă, iar textul de faţă reprezintă un cadou, atât pentru ea, cât şi pentru mine.
Am ajuns săptămâna trecută, pentru prima oară în viaţă, la Căminul Moses Rosen, din Bucureştii Noi. Eram hotărât să-ţi fac cunoştiinţă cu doamna Rodica, ergo-terapeut permanent – şi îngrijitor de suflet – pentru rezidenţii stabilimentului. Doamna Rodica este o femeie minunată şi sunt sigur că-mi vei putea confirma asta într-una dintre săptămânile viitoare. Dar, în ziua respectivă, m-am nimerit într-o şuetă ad-hoc, chiar la dânsa în cabinet, cu câţiva dintre asistaţi. Fondul sonor a fost dominat de vocea unei respectabile doamne de-o şchioapă, care vorbea mult şi cu pasiune despre… ea.
Îi place să folosească culori pastelate în vestimentaţie, tocmai pentru că o întineresc. Este împodobită ca o doamnă şi se mândreşte cu Steaua aurie de la gât – n-ar da-o jos sub niciun chip. Părul grizonat este ascuns sub o căciulă roz pal, care o reînsufleţeşte parcă. Când zâmbeşte, o face cu toată figura, iar faţa i se luminează într-o clipă. Este evreică dintr-o familie de maghiari, născută în Oradea şi mutată la mijlocul anilor ’30 la Bucureşti, împreună cu mama şi sora ei.
Au locuit mai întâi pe Splaiul Unirii, apoi pe Agricultori. Mămăliga era mâncarea universală a familiei Ardeleanu, numită aşa după noul soţ al mamei – erau foarte săraci. În adolescenţă a rămas cu tatăl adoptiv, după ce maică-sa, Lidia, a divorţat din nou. Tânăra Judith a învăţat pe ascuns şi s-a înscris la Facultatea de Medicină, iar viaţa a trimis-o la Institutul Cantacuzino, din Capitală. Acolo a lucrat ca cercetător
timp de treizeci şi şase de ani. Primul ei şef adormea cu capul pe birou şi îi lăsa tinerei doamne Ardeleanu toată treaba. I-a plăcut munca de teren şi a ajutat la eradicarea epidemiilor naţionale de difterie feluri, ţinute secrete în timpul comunismului.
Astăzi este la curent cu scandalul vaccinului anti-gripal şi-l critică pe noul director al Institutului, din cauza căruia aparatura nou-nouţă stă nefolosită în subsolul clădirii. În acelaşi timp, îşi apără – ca pe un membru de familie drag – fostul loc de muncă. Deşi aparent inofensivă, Ardeleanu a rămas o doamnă de fier şi poate fi chiar dificilă uneori. Are răspunsuri la multe întrebări, dar şi mai multe de obiectat, indiferent despre ce subiect ar fi vorba. Petrecerea de ziua ei – la care a insistat mult să fiu prezent – a fost una convenţională, pentru că femeia este născută de fapt în ianuarie.
A desenat cu mâna ei inviaţia şi s-a lăudat cu câteva personalităţi culturale autohtone chemate la evenimentul organizat în Salonul Albastru. În fine, după vreun ceas de poveşti, doamna Ardelanu s-a ridicat în baston pentru a merge la masa de prânz. A oftat cu regretul că nu avusese pe nimeni de faţă care să ia notiţe, “pentru că ar fi ieşit o poveste tare frumoasă”. Sper că suficient de frumoasă încât să mă ierte pentru că nu am putut onora invitaţia la “bufetul rece” organizat în cinstea dânsei. Îi mulţumesc din suflet pentru că ne-a lăsat să o fotografiem, îi urez multă sănătate şi linişte în continuare, alături de ceilalţi locuitori ai căminului Rosen, din oraşul meu.
Lasă un răspuns