All Stars For Outernational
La drum cu tata, un road movie plin de candoare, din 3 februarie în cinematografe
Made in RO - Târg de design românesc, ediția #8
Lansare Catalog
Food & fun la Piua - 28 de ateliere pentru copii și părinți

Despre România... ca despre mine

de Mitoș Micleușanu  |  24 octombrie, 2013  |  1 comentariu

Supraviețuirea prin lamentație (văitare) pare a fi o metodă eficientă pentru a nu fi niciodată surprins de greutăți, dezordini sociale, dictaturi, etc. însă pe termen lung, lamentația duce la decepție cronică, lentoare, amânare și deficiență motivațională. Cu alte cuvinte, ne este greu fiindcă ne plângem la tot pasul, răspândim nemulțumirea și căutăm responsabili pentru problemele noastre. Nemulțumirea se transformă într-un tic, devine un credo social, o rezonanță comună. În timp această tendință de victimizare devine un arhetip comportamental, se transmite din generație în generație și perpetuează o mentalitate eșuată, o comunitate demoralizată care atrage sărăcie și suferință.

***

Voi încerca să mă concentrez la câteva dintre problemele românești de bază. Mai exact, tradiționalismul, religia și educația. Când spun probleme românești mă refer în mare măsură și la Basarabia, fiindcă cele mai multe dintre disfuncțiile sau virtuțile acestor spații au rădăcini comune, dincolo de nuanțele și „mutațiile regionale” apărute în timp.

Eu am trecut prin câteva etape de formare a părerii despre românul de rând. Prima a fost o senzație confortabilă de regăsire, de comunicare instinctivă, mai mult sau mai puțin degajată. Apoi a venit etapa de precauție. Am simțit o oarecare încordare după ce am descoperit că românul nu este chiar acesta care îmi vorbește, mai este cineva acolo, care se ascunde cumva în spatele unei diplomații șubrede. Bineînțeles, toate acestea mi s-au arătat printr-o proiecție, o exteriorizare a problemelor mele, pe care le-am descoperit pe parcurs. Practic, odată cu venirea în România, am început să descopăr românul din mine și nu pot spune că am fost încântat. Iată cel mai primar exemplu de proiecție: când am început să fiu tot mai indignat de faptul că românul nu se prea ține de cuvânt, am observat că nici eu nu prea mă țin de cuvânt, deși știți cu toții cât de greu este să recunoști că de fapt chiar tu conții defectele pe care le urăști la ceilalți, latent, dar tot le conții, altfel cum le-ai detecta? Deci, punctualitatea deficientă este probabil, motivul de bază care ne face să pierdem tren după tren. Trenuri economice, trenuri educaționale, culturale…

Să mergem mai departe. Eu sunt român după tată, iar din partea mamei am rădăcini ucrainiene și poloneze. Aceste ramificații genetice le simt cumva instinctiv, dar nu e nicio împlinire la mijloc. Adică nu mă simt nici român în sensul adevărat al cuvântului, nici ucrainian și nici polonez. Pe parcursul aventurilor mele în România, am depășit disconfortul și alergia legată de vorbă lungă, de jmecherie, de gunoaie, de manele și politică de lupanar. Cand am dat la o parte toate astea, am descoperit  românul imediat, un om chinuit, frustrat, crescut cu optzeci la sută pedeapsă și douăzeci la sută recompensă. Credul și primitiv în multe sensuri, începând cu orbecăiala bisericoasă și sfârșind cu „scuipăceala” veninoasă… Și totuși, o ființă blândă și naivă, dincolo de turbarea etalată adesea pentru intimidare. Am ajuns, prin aceeași proiecție a ecuațiilor mele interioare, la o contemplare a românului ca formă de viață. Iar ceea ce am descoperit n-a fost nici rău, nici bine, a fost o realitate imediată, o realitate a unui om suferind din cauza strânsorii împrejurărilor, trezit peste noapte în două bărci, un om incapabil să se organizeze după căderea dictaturii, incapabil să înțeleagă libertatea după eliberare. Și iată rezultatul: ne putem relaxa doar dacă ne chinuim înainte. Și dacă nu e cineva să ne chinuie, ne chinuim singuri, că nu ducem lipsă de metode. Comunismul s-a îngrijit de noi suficient cât să producă batalioane de sado-masochiști. Bineînțeles și capitalismul este un producător sadea de sado-masochiști, dar aste e altă discuție, alți parametri.

Acum să intrăm mai adânc în pâinea noastră cea de toate zilele! Creștinismul a produs și a reprodus ”păcătoșenia” din noi, pornind de la metoda ”Vei fi mântuit dacă vei merita!”. Mai mult decât atât, funcționează ca sistem (a)politic cu sediul central în altar. Glumă ușurică, dar această instituție, mă refer la biserică, face ravagii în România (și nu numai) fiindcă sabotează libertatea gândirii și impune un mod de percepție plafonat, bazat pe obediență și paranoia. Ca să nu lansez afirmații derizorii, voi argumenta. În primul rând, noi am învățat de mici că suntem ”observați” de Dumnezeu, suntem urmăriți, auziți etc. Dar atenție, chiar dacă unii ”credincioși” nu ucid de frica ochiului divin și a judecății de apoi, în cazul altora, tocmai aceste elemente de cenzură divină funcționează ca factor declanșator al violenței. Sunt de acord că biserica îi ține în frâu pe unii, dar tot biserica îi întărâtă pe alții, ca să nu zic asmuță! Și nu știu care sunt mai numeroși, cei înfrânați sau cei întărâtați. În timp, din cauza cenzurii divine, noi ne-am dezvoltat un sistem de reprimare a gândirii libere,ceea ce duce aproape în toate cazurile la superstiție, paranoia, frustrare, furie. Un buchet numit nevroză…

De fapt, în cazul  „ochiului divin” ațintit zi și noapte asupra noastră, problematica seamănă izbitor de mult cu supravegherea video care se răspândește astăzi supărător de repede și ne ”ucide” intimitatea. Mă rog, unora le ucide pofta de a încălca legea, însă oricum, avem un acces din ce în ce mai limitat la intimitate, ceea ce duce negreșit la un soi de psihoză latentă. De unde psihoză, se vor întreba unii, nu cumva exagerăm? Nu cred. Iată un exemplu banal: un om ”credincios” își reprimă mai dur sexualitatea, iar cu sexualitatea știm bine că nu e de glumit. Atunci când omul  credincios  se trezește gândind ”murdar”, când se simte observat, urmărit, recurge spontan la autoflagelare mentală, se consideră păcătos, rău, murdar, iar această autoflagelare duce la acumulare de regrete și tensiuni. Pe deoparte, omul nu mai poate atinge satisfacția sexuală în sensul adevărat al cuvântului, fiindcă este considerată dubioasă, josnică, decadentă, ceea ce duce la subestimarea propriei persoane și, respectiv la subestimarea curățeniei celorlalți. Gândirea noastră e clasică și slabă: Nu sunt doar eu păcătos, suntem cu toții scufundați într-o păcătoșenie socială în expansiune! Aceste aspecte, plus o educație severă în copilărie duc la destabilizare identitară, atitudine dictatorială la maturitate, incapacitate de gestionare a energiilor. Și pe bună dreptate, noi nu prea știm să ne gestionăm energiile, în special cele negative. E un clișeu acesta, sunt conștient, dar noi nu facem decât să înlocuim niște clișee demodate cu altele, la zi. Până mîine, evident.

De fiecare dată când am ieșit la plimbare cu copilul, am observat, cel puțin una bucată atitudine agresivă a părinților față de odrasle. Copii mici, de la 2 la 9 ani, tratați cu ”Pizda mă-tii! Te bat de te nenorocesc! Taci că te omor!”. Copii loviți peste față cu palma, copii loviți peste mâini, bruscați. Si vreau să vă spun că nu e de glumit! Procentul pe țară al copiilor maltratați fizic sare de 60 la sută, iar al celor abuzați psihic este și mai mare! Acești copii vor crește nervoși, frustrați, agresivi. Jumătate dintre ei își vor găsi rostul în viață, vor sublima energiile lor negative în tot soiul de activități începând cu sportul și terminând cu artele, însă cealaltă jumătate vor ajunge infractori, alcoolici, violatori, ucigași. Acesta este adevărul gol-goluț. Nu dramatizez deloc. Poate sunteți adepții unui minimalism emoțional, dar eu m-am plictisit de minimalism și prefăcătorie. Suntem bolnavi, chinuiți genetic. Copiii noștri sunt tratați ca niște mici robi, ca niște investiții. Modelele educaționale oscilează între protectivitate excesivă și abandon. Filosofia părinților este extrem de slabă. ”Copiii sunt mici, ce înțeleg ei?! Copilul trebuie să învețe cine-i stăpânul! Dacă nu-l pui la punct ți se urcă în cap!” și alte convingeri clasicizate. Educația defectuoasă, bazată pe învinovățire și pedeapsă, generează specimene labile psihic, ca sa nu spun cu potențial psihotic. Evident, oamenii învață să comunice, se adaptează. Am ajuns să ne mascăm cu dibăcie furiile, gândurile negre, pofta de a răni, unii de frica justiției, divinității, comunității, răzbunării, dar majoritatea furioșilor nu ezită să-și verse nervii în casă, asupra celor apropiați, asupra soțiilor, copiilor și astfel ”infecția energetică” ajunge în apele sociale și așa poluate din belșug.

În special aș remarca doi factori generatori de furie, frustare și paranoia. Primul: educația punitivă în familie și al doilea, ceva mai subversiv dar cu atât mai profund, educația religioasă. Acestea sunt îngemănate tradițional, prin diverse modele ierarhice de ascultare, obediență și apreciere a suferinței drept test sau examen divin. Evident, sistemul pedeapsă-recompensă, nu este caracteristic doar pentru noi. Dacă am ajunge să discutăm despre americani, ruși sau chinezi, cu siguranță am avea nevoie de mai mult spațiu, dar să nu ne îndepărtăm de casă.

Referitor la educația religioasă, cred că biserica mizează pe convertirea copiilor, fiindcă cei mici nu posedă un aparat critic pe măsura aberațiilor impuse chiar de sistemul de învățământ actual. Mă refer la orele de religie. Atașez câteva imagini „grăitoare” din manualul de religie pentru clasa întâi. Anul Domnului 2013:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Oare nu e clar pe ce mizează această coaliție dubioasă, dintre biserică și învățământ? Fiindcă cei mici nu au nici cunoștințe, nici argumente pentru a pune la îndoială ”cuvântul lui Dumnezeu”. Această academie atotputernică, judecă și iartă “în numele Domnului”, iar singurul avantaj este că n-o face ca în vechime, cu foc și tortură.

Așa cum au evoluat strategiile militare, de la războaie brutale și liniare, la războaie asimetrice și dispersate, la fel au evoluat și strategiile bisericii, de la abuzuri corporale cu efect imediat, la abuzuri psihice cu efect întârziat, pe termen lung. Practic, biserica se ascunde în spatele unui fals altruism, promovând iertarea și fiind neiertătoare în esență. În afară de asta, uitați-vă la prețiozitatea și pompa straielor bisericești. Ierarhic vorbind, cei mai importanți dintre ”slujitorii” lui Hristos poartă straie mult  mai „elegante”, mai scumpe și țipătoare decât cele purtate (din câte am învătat) de Hristos. Ca să nu mai vorbim de bijuterii și alte accesorii menite să hipnotizeze masele. Cu siguranță unde nu-i simțul ridicolului, nici simțul umorului nu se observă, fiindcă fețele bisericești sunt mai degrabă măști bisericești, ușor încruntate, permanent precaute, atente la timbru, la gesturi. Dictatură interioară, proiectată asupra lumii. Asupra lumii decadente evident, a lumii scufundate în păcat, a lumii rătăcite pe cărările desfrâului consumerist, anarhist, apocaliptic…

E banal ca bună ziua că biserica face bani, mulți bani, dar din punct de vedere social, activitățile și investițiile bisericii sunt extrem de plafonate și ținute bine în frâu. Oamenii nu trebuie să știe prea multe, fiindcă știința îl îndepărtează pe om de biserică, de aici și neconcordanțele dintre savanți și fețe bisericești. În afară de asta, tocmai biserică promovează (indirect) păcatul și vinovăția, acești factori decisivi în apariția problemelor comportamentale. Le promovează, fiindcă le scoate în evidență la tot pasul. Un soi de marketing pasiv, dar cu atât mai nociv…

Eu nu mă consider ateu și nici nu propăvăduiesc ocolirea lăcașurilor sfinte! Chiar am îndoieli în ceea ce privește lipsa totală a credinței la cineva, fiindcă este suficientă o provocare  dură, o situație limită, o amenințare cu moartea și vai, chiar cel mai înrăit ateu să trezește cu divinitatea pe buze. Oricum, mi se pare arogantă etalarea necredinței, atâta timp cât  necredinciosul nu-și înțelege nici măcar zece la sută din procesele sinaptice care îl fac să emită necredința. Negația în sine este incompletă, imatură, spre deosebire de negarea negației. La fel de arogantă mi se pare etalarea credinței ca fiind virtutea de bază a omului în univers. Prefer calea de mijloc al celui care își caută de viața și (ne)credințele lui fără să convertească subtil sau abuziv „spirite rătăcite”.

Mai sunt câteva nuanțe importante. Uneori domol sau liniștit, românul de rând este adesea sfâșiat de complexe și regrete că nu s-a născut în locul potrivit, iarăși un model de gândire primitivă. Românul e complexat că e român, uneori imită cu stângăcie modele occidentale alunecând în penibil. Și japonezii imită faze americane, și ei pot fi penibili, dar japonezii nu regretă că sunt japonezi.  Noi am  crescut cu puțin și când dăm de bani adunăm fără noimă lucruri, obiecte, etalăm false virtuți, fiindcă nu ne putem bucura singuri, lumea trebuie să vadă ce deținem, ce-am realizat, pe cine sau pe ce am pus mâna! Lumea trebuie să observe cine e jupânul! Iar printre intelectuali circulă un mod ermetic de etalare a virtuților. Acolo bătăliile sunt supraetajate, asimetrice și este firesc… Indiferent de statutul social sau rafinamentul competițiilor, este vorba despre o mecanică evolutivă. Iar cei care se retrag din competitie, cei care se leapădă de cele lumești, oare se eliberează ei de problemele omenești? Cine-i mai ”bântuit”? Acela care etalează cu pompă dibăcia financiară sau cel modest, onest, smerit și iertător?  Nu știu ce să zic. Primul are un drac flămând de putere, iar al doilea un drac sătul de putere. Lăsând gluma la o parte, de ce s-ar cocoșa cineva de smerenie, modestie și împăcare? De ce s-ar obosi cineva să-și chinuie firea, să-și înfrâneze orgoliul și pornirile instinctive? De ce? Evident, fiindcă are o problemă cu ele! Și iarăși ajungem la buchetul de nevroze.

Dincolo de toate aspectele neplăcute pe care le-am descoperit pe parcurs, am îndrăgit România! Fără urmă de patetism! Aici am descoperit „dedesubturile” omului social, aici am înțeles cât de abstract și impersonal poate fi conceptul de ”liber arbitru”, aici am observat chinul ieșirii din mâzga post-dictatorială, lamentațiile, vorbăraia, învârtitul în jurul cozii și poate, într-o anumită măsură aici m-am înțeles mai bine pe mine. Poate m-am contaminat și de anumite ”maladii regionale”, dar am venit cumva sănătos? Nu-mi amintesc să fi fost cândva sănătos, în sens comunicativ, social.  Procesul de adaptare și înțelegere nu are finalitate, este o continuă re-inventare.

Astăzi mă preocupă modul în care elitele (mă refer la intelectuali, fiindcă ei le coc și descoc pe toate) se adresează maselor. Dan Puric, mă scuzați, ne „înmormântează renascentist”, însă „antipuricaniștii” sunt prea sofisticați ca să fie înțeleși de mase. Elita politică e în ghilimele grele. Și atunci cum împachetăm calupul de concluzii? Fiindcă publicul țintă, oamenii la care trebuie să ajungă mesajul, sunt oameni simpli, adesea primitivi în percepție, supărăcioși, nerăbdători, alergici la finețuri conceptualiste sau analize politice rutinate. Mesajele prea intelectual împachetate pot fi despachetate doar de intelectuali. Cui ne adresăm de fapt noi, pretinșii intelectuali? Adică în ce măsură ne adresăm intelectualilor și în ce măsură ”oamenilor simpli”? Dacă ne adresăm într-o măsură mai mare intelectualilor, mă tem că rămânem la nivelul unor emițătoare care se învârt în jurul cozii. Campanile și mesajele sociale sunt rareori adaptate înțelegerii rudimentare. Apoi ne revoltăm că nu se schimbă nimic în jur. Emițătorul este cu atât mai puternic și eficient cu cât cuprinde mai multe frecvențe, de asta consider că este vital să alegem o abordare simplă și comprimată în defavoarea unei abordări prea teziste, prea sofisticate și extinse. Astăzi oricum, mesajul este cu atât mai percutant cu cât este mai scurt și clar. Răbdarea devine o chestiune cu atât mai discutabilă, cu cât suntem striviți sub tonele de informații utile sau inutile și ne trezim că nu mai suntem în stare să finalizăm o carte, un film, o ceretare, o relație.

S-a vorbit și se tot vorbește despre sistemul de educație. Sunt probleme, știm cu toții, dar nu numai din cauza salariilor mici. Contingentul didactic, părinții, preoții, bunicii, ei se ocupă de copii, îi modelează și le transmit frustrările, fricile, prejudecățile, furiile și nerăbdarea, presărată din când în când cu dragoste. Oare s-ar schimba brusc mentalitatea educatorilor dacă s-ar mări brusc salariile? Probabil s-ar mai dimninua frustrările, poate am avea educatori mai rabdatori, mai dedicați. Oamenii se schimbă rar și greu, un caracter odată format poate fi restructurat eventual de o revoluție sau revelație. Plus voință și deschidere. Și un pic de Dan Puric, mă scuzați. Altfel, modul de viață, rutina, îndoiala și nihilismul blochează posibilitățile de ”renaștere mentală”.

Lăsând gluma la o parte, situația e încordată, chiar dacă nu stagnează. Urăsc termenul ”stagnare” nu există stagnare, totul curge, lent dar curge. Suntem în plină expansiune informațională. Probabil generația scăpată „de sub ceașcă”, adică noi, nu prea avem cum se ne reabilităm, dar măcar să nu infectăm generația următoare. Nu cred că prin critică permanentă și excesivă putem schimba ceva, fiindcă ființa post-comunistă (inclusiv adolescenții născuți după 90) sunt sătui de critică, observații, lamentări și victimizare. Unii ar spune că adolescenții din România de azi nu știu ce-i ăla comunism, ce-a însemnat această molimă. Eu aș fi mai atent și aș spune că adolescenții din România de azi și din Basarabia află ce-a fost comunismul din comportamentul părinților, educatorilor, profesorilor, cu alte cuvinte, tot nu scapă de furie și frustrări. Chestiunile se spală cu timpul, dar cicatrizarea rămâne un proces la vedere. Dincolo de toate acestea senzația mea este una dispersată. Uneori văd o Românie frumoasă, cu toate perspectivele în față, alteori văd o Românie schizoidă, spartă. Da văd și o Românie unde lucrurile sunt la început, mă scuzați, unde poți lansa proiecte creative, educative, o țară plină de resurse intelectuale, artistice, chiar dacă seamănă cu un depozit în paragină sau cu un târg încâlcit, haotic. Un aspect important este accesul tot mai ușor în străinătate, ceea ce te face să vezi altceva și să vrei „mai mult, mai bine, mai calitativ”. Ne este rău fiindcă ne plângem la tot pasul, răspândim nemulțumirea și căutăm responsabili pentru problemele noastre. Nemulțumirea se transfrmă într-un tic, devine un credo social, o rezonanță comună. În timp această tendință de victimizare devine un arhetip comportamental, se transmite din generație în generație și perpetuează o mentalitate eșuată, o comunitate demoralizată care atrage sărăcie și suferință!

În încheiere aș vrea să mai adaug ceva. Pentru părinții mei într-o vreme era extrem de important factorul identitar. Ceva de genul: Suntem români și punctum! Prin 1980, la Chisinau, tatăl meu a avut probleme cu KGB-ul din cauza atitudinii ”excesiv” pro-române, a pierdut din această cauză locul de muncă dar nu s-a lăsat copleșit de regrete. Mai târziu, după sosirea în România a fost jefuit la propriu, dar tot nu și-a abandonat crezul și principiile. Evident, acum s-a mai relaxat la capitolul patriotism, dar nu este un dezamăgit. Eu însă nu pot spune că sunt român și punctum. N-aș fi sincer. Pot spune: gândesc românește și asta mă definește ca român, dar primele cărți citite au fost în rusă, grădinița a fost rusească, primii prieteni de la bloc au fost vorbitori de rusă, iar toate acestea evident n-au contribuit la o stabilizare identitară. Uneori asta mă întristează, alteori dimpotrivă, consider că există un avantaj tocmai în amalgam.  Oricum, îmi repugnă ”curățenia rasială” și pozițiile semnate cu sânge albastru. Chiar dacă sufletismul este un clișeu ambiguu, cred că românul de rând este un soi de ”sufletist dezamăgit” care va progresa imediat ce va renunța să se mai bălăcească în dezamăgire de sine, de ceilalți și de țară! Cât despre patriotism, cred că suntem mai degrabă pământeni, atât timp cât pământul e mai vechi decât hotarele, steagurile și cărțile de identitate.

Notă: Mă simt obligat să precizez că n-am reușit să scap încă de atitudinea critică pe care o tot critic. Este paradoxal, dar suntem încarcerați într-un dualism care poate fi combătut doar prin renunțare la limbaj, atât timp cât limbajul, prin cauzalitatea sa, se proptește inevitabil în dualism. Totuși îmi asum atitudinea teoretizant-contradictorie considerând-o drept consecință a fluctuațiilor mele interioare. Aceasta nu este o scuză ci un regret, fiindcă dincolo de toate abilitățile de redresare analitică, mă consider un idealist împotmolit în viziuni sumbre. 

patrioteca

 

EVENIMENTE

Un răspuns la “Despre România… ca despre mine”

  1. Cristian spune:

    …perfect real. Multumesc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *