In decembrie 2004, trupa Revers s-a destramat. O parte dintre fostii membri (Cristi Csapo – chitara, Paul Patras – chitara, Vali Rauca – voce) se hotarasc sa reia activitatea, cooptandu-i pe Bogdan Mezofi (voce) si Dorin Trifea (clape). Incep inregistarile pentru un demo de trei piese cu Vali Rauca la bas si track-urile de tobe semnate Ionut Sandu (ex-Revers), dar cautand inca un nou tobar.
In februarie 2005, este cooptat in trupa Cristi Botan (tobe) si grupul isi da numele de `GRIMUS`. Se nasc cateva piese noi si trupa incepe sa repete intens.
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
realizator Lucian Stefanescu pentru Radio Europa Libera
Vasile Ernu este născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (UniversitateaAl.I.Cuza, Iaşi, 1996) şi al masterului de Filosofie (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă+societate. A activat în cadrul Fundaţiei Idea şi Fundaţiei Tranzit, Editura Idea şi Editura Polirom. În ultimii ani a ţinut rubrici de opinie în România Liberă şi HotNews, precum şi rubrici permanente la revistele Noua Literatură, Suplimentul de Cultură şi Observator Cultural.
OuiBaDa, mai mult decat un balet, este o piesa de teatru coregrafic. Un stil conceput de Gigi Caciuleanu si pe care l-a dezvoltat in Franta ca director artistic al unuia din primele Centre Coregrafice Nationale Franceze, cel din Rennes; gen de dans pe care continua sa-l cultive actualmente la Santiago in calitatea sa de coregraf al Baletului National Chilian dar si ca artist invitat in Brazilia, Romania, Uruguay, Italia, Israel, Japonia, etc.
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
realizator: Lucian Stefănescu pentru RADIO “EUROPA LIBERĂ”Continue
Artanu (Adrian Plesca) s-a născut pe 31 martie 1961 si a studiat vioara la gradinita, pianul – clasa I – clasa a VII-a si contrabasul: clasa a VIII-a Intre octombrie 1982 – februarie 2001 a cantat cu trupa care l-a facut celebru – Timpuri Noi, pe care a fondat-o împreună cu prietenul său din copilărie, Răzvan Moldovan, proiect care include si formația Partizan. Artanu este, de asemeni si artist liric în Corul Radio si i-ar plăcea să predea rock la Conservator, dar din păcate ar trebui să le facă loc la catedră colegilor cu diplomă în stiințe muzicale.
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
realizator: Lucian Stefănescu pentru RADIO “EUROPA LIBERĂ”
Spectacolul Supermarket, de Theo Herghelegiu se vrea a fi un manifest anti-consumism, un semnal de alarma la adresa mercantilizarii, a insingurarii la care te impinge societatea actuala. Asta in teorie. Spectacolul in sine seamana mai degraba cu o shusha de casa de cultura, facuta de niste amatori. Singura miza a textului pare a fi rima, de tip mare-soare, de la inceput pana la final (banuiesc. am stat doar pana la jumate) si bifarea unor cioace ieftine a la vacanta mare. Sintagma din prolog “jocul lor este voit debil” nu justifica tipul de actorie, cu adevarat crispant, pe care il practica artistii. De ce pentru a reliefa tipologii umane e nevoie de o actorie ca la teatrul de revista? Eu nu am vazut niciodata oameni reali care sa se manifeste asa. De ce pe scena sa vad manifestari pe care nu le pot identifica in realitate?
Muzeul National de Arta Contemporana in colaborare cu Graphic Design Museum din Breda, Olanda, organizeaza in perioada 23.01 – 3.10.2010 „Publica si tu!” , un program conceput special pentru copiii din grupa de varsta 8-14 ani.
Am cunoscut-o la un training de comunicare, acum câteva weekenduri. Sâmbătă a purtat nişte jeanşii 7 For All Mankind, în ton cu o vestă din blană artificială, aruncată peste un tricou Mango, foarte simplu. Vineri fusese mai elegantă – cu cămaşă albă, pantaloni de stofă, o centură parcă roşie, din lac şi botine cu toc de vreo 8. Am nimerit colegi de bancă şi ne-am trezit gălăgioşi, vorbind neîntrebaţi, ori hlizindu-ne fără motiv. M-am prins că are ceva de copil rebel în ea, iar “ceva”-ul ăsta pare să fie secretul care o ţine tânără, frumoasă şi plină de viaţă, deşi munceşte douăsprezece ore pe zi într-o companie multi-naţională. De unsprezece ani.
Bianca este director de comunicare al uneia dintre cele mai mari instituţii bancare din ţară şi lucrează la etajul 15 al cele mai înalte clădiri funcţionale din Bucureşti – turnul din Piaţa Victoriei. Nu se îmbracă şi nu se comportă ca un funcţionar bancar, deşi este angajată de un an şi jumătate. Înainte, a lucrat trei ani, tot într-o poziţie de management de comunicare, pentru o companie de telefonie mobilă. Iar şi mai înainte a muncit alţi trei ani (trei pare să fie cifra ei magică în profesie) pentru un reseller auto important pe piaţă şi s-a ocupat – între altele – de brandul Honda. Care a tentat-o într-atât, încât şi-a cumpărat o motocicletă de 600 centimetri cubi, pe care abia o călărea şi despre care nu le-a spus nimic părinţilor până după ce a vândut-o, anul trecut.
Continui cu autodisciplina. Scriu uneori texte minimaliste in care se pot vedea franturi din viata mea cotidiana, din timpul saptamanii, cum ar fi acesta: “Trebuie sa duc laptopul de pe birou pe pat. Ca sa ma uit la un episod din south park. Sau mai degraba citesc din cartea lui schiop. Ma gandesc in acelasi timp la Cum o sa arate ziua de maine. Stiu prima felie de panica. Stiu si primele ganduri de dimineata. Cand te scuturi de starea aia care te face sa vrei sa ramai cu fatza la perete- lumea pare coplesitoare.
Si afara ninge din nou. Port discutii cu prieteni virtuali. Totul mi se intampla in trecut sau in fictiune.
Prea sictirit sau prea nervos, mă găsesc de multe ori în imposibilitatea de a mă uita la televizor. Sunt sătul de minciuni, promisiuni, certuri, discuţii interminabile pe un fals fond de moralitate. PSD, PD-L, PNL, UDMR, toate rimează cu PCR. Mai zapez uneori după ceva mondenitate. Mă binedispune teribil să văd ce mai face Poponeţ, cu cine o mai arde Simona Senzual, sau care e noul domeniu de activitate al celebrei Sexy Brăileanca. Păi la ce să mă uit frate? La crime sau la Crin? La cultural sau la Hunor? La dezbateri despre veşnicele speranţe sau la Ponta? La ţepe sau la Boc?
Dar totuşi simt o nevoie acută de a şti ce se întâplă în jurul meu. Sunt masochist? Îmi doresc să aflu ce se întâmplă cu ţeapa de la Bechtel, să aflu ce se mai aude cu legea salarizării unice, să aflu dacă Ministerul Culturii va mişca ceva, în orice direcţie vrea el, numai să mişte…Lucruri de genul ăsta. De unde să le iau? De la TV? Cred că am răspuns mai devreme. Din presa scrisă? Cum discerni ce articol e comandat şi ce articol nu? Şi nici asta nu m-ar deraja foarte tare, dar măcar să fie bine scris, să mă mintă frumos, să nu am impresia că arunc banii pe geam. Şi se mai întreabă lumea de ce se închid ziarele româneşti!!!!???
De ce am ajuns ȋn anul 2010 şi ȋncă avem probleme la niveluri din cele mai de bază, de tipul privitul direct ȋn ochi? Există foarte multe argumente ȋmpotrivă de genul “pentru că ȋmi protejez intimitatea”, “pentru că e ceva mult prea personal”, “e hippie” etc., ȋnsă din păcate lumea se protejează pentru a nu ȋşi comunica direct şi sincer intenţiile? Nu am răspunsuri, ȋncerc să deschid o discuţie şi să ȋnţeleg. Mie personal ȋmi place. Îmi place să privesc direct ȋn ochi şi să ȋncerc să mă conectez. Nu cu toată lumea, dar atunci cȃnd nu o fac, ȋncerc să ştiu sau măcar să chestionez de ce evit să fac contact direct cu persoana respectivă.
Intr-un workshop de teatru făcut ȋntr-o puşcărie am ȋnvăţat că ȋn puşcărie e absolut interzis să te priveşti ochi ȋn ochi. E un semn de ameninţare şi agresiune. Cel mai ciduat e că aceşti puşcăriaşi jucau ȋntr-un spectacol de teatru ȋmpreună, ȋn care nu se priveau unii pe alţii. Privitul ȋn ochi a partenerului şi ascultarea lui reală sunt unele dintre primele lucruri pe care le ȋnveţi la actorie. Insă relaţionarea directă şi nemijlocită pierde ȋn faţa mentalităţilor, spaimelor şi tuturor lucrurilor care teoretic ne protejează şi de fapt ne incapsulează ȋntr-o sterilitate tristă (ȋn LA e cel mai evident, fiecare ȋn maşina lui, capsula e chiar reală - chiar poţi să trăieşti fără niciun obstacol şi fără nevoia de a interacţiona cu cineva vreodată).
(Vasile Ernu s-a născut în URSS în 1971, an în care se stinge din viaţă Hruşciov. În 1996 absolvă Facultatea de Filosofie, Universitatea Al.I Cuza din Iaşi, iar în 1997 masterul de filosofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă& societate. Are publicate pînă în prezent două romane: Născut în URSS, Ed. Polirom, 2006 (ediţia a II-a 2007, ediţia a III-a 2010) şi Ultimii eretici ai Imperiului, Ed. Polirom, 2009.)
- The Real News au un interviu în două părți (aici și aici) despre criza prin care trece jurnalismul american (dar nu numai el) cu autorii unei cărți cu titlul The Death and Life of American Journalism, Robert McChesney și John Nichols. O carte care, judecînd după ce spun cei doi autori în cele 20 de minute de interviu, i-ar putea interesa nu numai pe cei implicaţi direct în cîmpul jurnalistic, ci şi pe cei de acasă, care de obicei consumă media suspect de nereactiv.
Galeria de artă contemporană RECYCLE NEST prezintă o nouă etapă, a VI-a, din cele 24 care formează Proiectul UMAN al artistului Ciprian Paleologu.
„Traumatic Area – Cutia Paleologu” este o etapă importantă a proiectului UMAN, concepută de Ciprian Paleologu ca pe un termen mediu între etapa a V-a – „Pretraumatic Area” (2008) şi a VII-a – „Postraumatic Area” (2012). Cele trei etape alcătuiesc împreună un discurs analitic asupra traumei şi nu sunt deloc întâmplătoare includerea Paştelui în desfăşurarea evenimentului din 2010 şi încheierea acestuia în ziua Înălţării.
Silvia Trăistaru, finalistă si castigatoare a unui Premiu special ARTE LAGUNAfoto
Seara de gală şi ceremonia de premiere a câştigătorilor celei de-a IV-a editie a Premiului Internaţional “Arte Laguna” a avut loc, sâmbătă, 6 martie 2010, la Veneţia, în spaţiul expoziţional Tese di San Cristoforo (zona Arsenale din Veneţia).
Lucrarea Silviei Trăistaru, “My Mom at a funeral”, a fost selectată ca finalistă pentru cea de-a IV-a ediţie a Premiului Internaţional “Arte Laguna”, la secţiunea pictură, din peste 7.000 de aplicaţii si apoi castigatoare a unui Premiu special, constand intr-o expozitie colectiva la Institutul Italian de Cultură din Viena (perioada 12-28 aprilie 2010) si o expozitie colectiva la Institutul Italian de Cultură din Praga (perioada 20 mai – 3 iunie 2010).
Sound clash session: Bitum sound system vs. Mitos Micleusanu sound system
Se va da cu banul pentru a decide ordinea in care vor fi jucate aceste doua selectii componistice. Fiecare da acces catre opusuri inedite ce insumeaza zeci de ore de atenta constructie a unor “sisteme de sunet” gandite la rece, dar parca facute sa se intalneasca. Doua pozitii de compozitor intr-un peisaj cu masini, bucle, sample-uri, reguli nescrise si niciun interpret. Din ambele pozitii, acelasi vis al maretiei viitoare pentru tehnica bine temperata.
In luna martie 2010, Centrul de Introspectie Vizuala colaboreaza cu artistii Nicu Ilfoveanu, Razvan Botis, Arnold Estefan in realizarea unui nou program expozitional, intitulat 96×40x30.
96×40x30 este o initiativa ce-si afla sursa de inspiratie in conditia prezenta a scenei de arta din Romania si se adreseaza acelor artisti care traiesc, lucreaza si produc in acest context. 96×40x30 este o suma de episoadeindividuale ce se concentreaza asupra unor evenimente, teme, istorii orale, marcate de nespectacular, de obisnuit si care au ca punct comun o structura spatiala si formala rigida, reprezentata de un soclu de marmura cu dimensiunile de 96×40x30cm.
Am cunoscut-o la un training de comunicare, acum câteva weekenduri. Sâmbătă a purtat nişte jeanşii 7 For All Mankind, în ton cu o vestă din blană artificială, aruncată peste un tricou Mango, foarte simplu. Vineri fusese mai elegantă – cu cămaşă albă, pantaloni de stofă, o centură parcă roşie, din lac şi botine cu toc de vreo 8. Am nimerit colegi de bancă şi ne-am trezit gălăgioşi, vorbind neîntrebaţi, ori hlizindu-ne fără motiv. M-am prins că are ceva de copil rebel în ea, iar “ceva”-ul ăsta pare să fie secretul care o ţine tânără, frumoasă şi plină de viaţă, deşi munceşte douăsprezece ore pe zi într-o companie multi-naţională. De unsprezece ani.
