[14.04-22.04]
am inceput sa numar jeepurile pe care le vad pe strada. vad cu ochii mintii cum le dau cu spray sau le tai cauciucurile, noaptea, vara, cand nu se vor auzi decat pisicile trecand pe pavajul fierbinte. le injunghii scurt cu un cutit, sau trag cate o dunga roz fluorescent pe geamul din spate sau pe capote. sau pe toate geamurile. le las un mesaj care sa-i convinga pe stapani sa le dea la parcul de masini, la fier vechi, sau pur si simplu sa le scoata undeva in afara orasului. am filme de razbunare in cap cam pentru toate masinile pizdoase sau jeepurile si mai pizdoase pe care le vad. traversez piata revolutiei, totul arata ca un parc de masini. dintr-o data imi dau seama ca orasul ar fi chiar ok fara ele.apoi discut cu un prieten- de ce nu se pune o taxa? sa se puna o taxa pentru masini mari in oras, sau pentru cei care au mai mult de o masina pe familie.
de o saptamana, nu mai lucrez in casa, merg la repetitii. capitolul “sa dam piept cu orasul” nu mai poate fi evitat acum. ma astept la un dezastru. ies. au inflorit pomii. au bagat pauni in cismigiu- erau mai demult probabil, dar eu abia acum i-am vazut. un paun alb imperial cu o coada de doi metri, si cativa pusti vorbind cu paunii langa gard. nu stiu cate tipuri de rate si lebede pe un lac mai mic, numit lacul lebedelor. oamenii fac poze, le arunca paine. in herastrau, un panou pe care e desenat un smiley, sub care scrie- “stationarea pe iarba este permisa”. mai vad in fiecare zi un palc de case prin spate pe la romana, langa SNSPA- dupa puhoiul de aglomeratie din intersectia de la romana, faci dreapta pe niste stradute si ajungi in alt film. case, strazi pustii, liniste. cate o pisica traverseaza nonshalanta. cate o babutza vorbeste singura. o biserica plina de flori. o casa mare cu multe balcoane, o casa-muzeu, o casa cu un anunt ca se dau cei doi metishi jucaushi care pot fi observati in curte in timpul zilei. miros florile, totul frumos. in curte la repetitii il vad in fiecare zi pe pacala, care isi pune capul pe genunchiul tau si asteapta sa fie mangaiat. e mare si are o expresie de baiat de treaba. pe masa din curte, cateva ghivece cu menta proaspata, vitza de vie deasupra curtii, care o sa faca umbra la vara.
seara ma uit cu prietenii la poze cu apusul in londra, cu norul de cenusa. cerul negru fara stele, si straturile de cenusa in aer. pot fi si nori, dar zicem toti ca e cenusa- maaama. ce naspa frate. se discuta si polonia, si evident, ca toata lumea, ne gandim cum ar fi posibil sa ii punem si pe cei din clasa noastra politica, astia mai batrani, intr-un avion similar. ma uit la gala premiilor uniter, luni noapte. niste batrani in hainute ponosite isi tot fac unu altuia laudatio, minute intregi, multumesc lui dumnezeu, fiilor, nepotilor, pentru aceste premii,se mentioneaza, amintesc si pomenesc unul pe altul, varsa o lacrima, se sustin reciproc cand se indreapta spre microfon, si totul seamana suspect de mult cu genul de atmosfera pe care o vedeam la caminul de batrani. mi se pare ca singurul element care lipseste din peisaj e coliva. doamnele arata ca nishte mamaitze simpatice mirate ca sunt acolo, si care se scuza ca au facut ceva in viatza pentru care sa ia un premiu, domnii ca niste shpritzari imbuibatzi care au iesit la pescuit saptamana trecuta si au pus de un premiu ca sa se vada si saptamana asta. mai e si sectiunea cu mortii, of course. cate o poza cu cate un mare mort sta pe ecran juma de minut, pe un ecran negru. toti marii morti care vor pluti deasupra noastra ani de-acum incolo, si datorita carora noi nu vom putea fi niciodata valorosi, pentru ca nimeni nu se ridica la valoarea mortilor. totul se misca mult prea incet. vine si ada milea, cu ceva special, absurd si avangardist, canta si Johnny raducanu, ceva stilat si de bun gust. caramitru da un premiu pe care l-a inventat el, ca sa nu se spuna ca influenteaza celelalte premii. sa dau si eu premiul meu. am impresia ca ma uit la o gluma, la o lume paralela. lumea teatrului romanesc, o gramada de mosi care-si fac laudatio unul altuia intr-un cadru festiv. imi devine din ce in ce mai clar ca toti slinoshii astia nu au nici o legatura cu teatrul. sunt doar niste patroni care si-o sug unul altuia. nu stiu daca sa rad sau sa plang. unul din actorii cu care repet imi povesteste atitudinea colegilor dintr-un teatru de elita bucurestean, si a regizorului- un alt nume de marca, un mare fiu care, la randul sau, va da mari fii si fiice pentru scena. imi povesteste ca se poarte parca l-au castigat la loto, si ii dau de inteles ca daca vrea sa paraseasca proiectul in care are onoarea sa lucreze cu ei, ar trebui sa se gandeasca de doua ori. de fiecare data cand aud chestiile din astea, imi spun – sa-mi vad eu de treaba mea, si sa nu cheltui atata energie pe lucruri care nu merita.
merg sa cer bani pentru proiectul la care lucrez. cuvantul pe care il aud cel mai des e- “bani”. bani, sunt bani, nu sunt bani, vor fi bani. sa scoatem scena mai dura din text ca nu ne mai dau bani, trimite, du-te, convinge-i. ei au bani. noi n-avem bani. ne trebuie bani. nu mai avem bani. mai avem putini bani. liftul meu are cateva urme de pumni in urma discutiilor despre bani. in prima zi de repetitie, totul merge perfect, dar ajung acasa plangand. un paradox. pentru ca nu sunt bani. sau pentru ca acum sunt bani, dar la un moment dat nu vor mai fi bani. sau pentru ca s-ar putea sa nu primim bani. sau s-ar putea sa nu primim destui bani. si asta ne panicheaza. stim ca e o prostie dar tot ne panicheaza. stim ca ne pisham pe ei de bani dar tot ne panicheaza. cuvantul bani s-a umflat in capul meu ca si in capul tuturor oamenilor pe langa care merg pe strada sau prin autobuze. ii simt. nu sunt bani. nu ne ajung banii. as vrea sa strang niste bani. in toamna vin cu bani. am gasit un proiect pe bani. tie-ti convine, ca tu ai bani. cati bani ai? nu ai niste bani? ne ajung banii? m-am panicat. panica. panica. panica. panica. mi-as lua bicicleta. nu sunt bani. nu mai pot sa merg cu taxiul. merg cu autobuzul. imi iau bilet. dau bani.
daca vrei sa aplici pentru bani pentru proiecte la uniter, ti se va spune ca nu sunt bani, pentru ca au avut de pregatit gala. si dintr-o data, toti moshii aia nu mai sunt doar o lume paralela. sunt cei care iti pot afecta sanatatea mintala, relatiile cu prietenii, si munca. in contextul asta, nu mai poti sa-ti spui- ignora si vezi-ti de treaba, pentru ca nu ai loc sa-ti faci treaba. exact cum nu ai loc de masini in orash. exact cum orashul asta care ar putea fi foarte misto arata ca o mare camera de gazare. si atunci? ce facem?
EVENIMENTE

„And that, I think, was the handle – that sense of inevitable victory over the forces of old and evil. Not in any mean or military sense; we didn’t need that. Our energy would simply prevail. We had all the momentum; we were riding the crest of a high and beautiful wave.”
foarte tare! totusi, o observatie 🙂
de fapt banii pentru gala uniter sunt total separati de banii uniterului pt alte evenimente (atat gala cat si FNT sunt proiecte prioritare ale MCCP, deci bugetate separat 🙂 – cu alte cuvinte uniteru nu da bani pt proiecte independente pt ca trebuie sa finanteze tot felul de proiecte obscure ale tovarasilor de acolo, nicidecum din cauza galei. bine, e adevarat ca tovarasii respectivi sunt cam tot aceiasi care apar si la gala, dar, saracii, au supt zeci de ani diferite puli pentru privilegiul asta. si sug in continuare… deci mie imi pare si rau de ei :)))
„cate o poza cu cate un mare mort sta pe ecran juma de minut, pe un ecran negru. toti marii morti care vor pluti deasupra noastra ani de-acum incolo, si datorita carora noi nu vom putea fi niciodata valorosi, pentru ca nimeni nu se ridica la valoarea mortilor. ” he he he…. futu-i mortii ma-sii!
http://www.youtube.com/watch?v=h751MFYDyAE
nu mai baga K i.m. si o sa te faci bine