In jurul meu in biserica toti ingenunchiaza. Un tip inalt gen ghita muresan cu un copil mic in brate, tipul inalt e putin cocosat si are un nas mare si capul aplecat un pic in fata. Pustiul- vreo 3 ani. Isi tine fata aproape de a lui taica-su, aproape lipita, si il tine dupa gat cu manutele. E cel mai inalt din biserica. Se uita in jur curios. Pe partea stanga sunt femeile, pe partea drapta sunt barbatii. Apoi se agita un pic, taica-su il pune jos,s coate o caciulita mica albastra din buzunar si i-o da. Copilul iese in fuga din biserica.

Preotul – sa ne bucuram, sa ne rugam. Toti oamenii din jur au fete lungi, trase in jos, pocaite. Toti se uita in jos. Ma gandesc ca as putea sa schimb unul din costumele pe care le avem pentru piesa, Alexander sa fie intr-o roba neagra crapata pe margini cu o cruce ciclam imensa, ciclam si rubiniu. Si sa aiba eventual si un din ala de aur cu tamaie sau ceva. Apoi mi-l imaginez dansand pe acolo printre oameni. Apoi ma gandesc la personajul meu pentru la vara – poate sa fie inspirat din “el pollo loco”, si sa alerge printre oameni, sa ii impinge, sa faca tot felu, si ceilalti sa incerce sa il prinda pe el pollo loco dar sa nu reuseasca niciodata. Se canta cantari, lumea se roaga spasita. Ma gandesc ca in astea doua ore pe care le petrecem impreuna putem sa facem ceva mai constructiv sau mai vesel. Intr-un fel imi face rau toata morga asta si incerc sa ma apar. Nu inteleg de ce au fetele asea lungi. In momentu asta mi se pare o mare ipocrizie- sa ne rugam pentru x pentru z. pentru isus care a murit pentru noi, a luat asupra lui toate pacatele noastre. Pentru morti si pentru vii. De ce sa nu faci ceva mai practic. Poti de exemplu sa gatesti pentru aia vii. Poate sa fie totul mai ca o sarbatoare, mai aproape de “sa ne bucuram”. Doamne miluieste, adica ai mila. Si pe langa asta, cultura escapismului, pe care o inteleg acum uitandu-ma in jur. Oamenii astia venereaza pe cineva care a venit si a luat asupra lui toate pacatele pe care le-au facut ei. Forma maxima de – eu nu vreau sa am nici o legatura cu viata mea. Daca se poate sa vina cineva care sa ia asupra lui toate chestiile gresite pe care le-am facut, eu ii voi fi toata viata recunoscator. Si de cate ori fac ceva gresit, o sa ma rog la el sa imi rezolve problemele. Sunt tipii aia doi care sigur se ocupa, sigur o sa faca sa fie bine. Tatal si fiul. Si daca sunt cuminte, dupa ce mor o sa traiesc vesnic. Ceva imi scapa.

Intre timp lumea a ingenunchiat din nou, toti am ingenunchiat. E tare. Liturghia e una din cele mai tari si puternice forme de spectacol participative ever. Nu tari, dar eficiente. Imagineaza-ti ca-ti pui publicul la teatru sa asculte ceva in genunchi. Intr-o anumita pozitie standard. In fata mea, taticul cel inalt acum cu alt pusti, mai mare, ii corecteaza pozitia. Tre sa stai cu pumnii pe pamant nu cu palmele, in genunchi si cu capul aplecat. Sa nu te uiti in jur. Si din nou inteleg de ce capul plecat sabia nu-l taie. Intre timp, pustiul cel mare, plictisit un pic, face semne catre pustiul cel mic, care se afla in partea celalata, vizavi, cu maica-sa. Si pustiul si tatal inalt se stramba, scot limba ridica sprancenele pe sest catre pustiul cel mic.

La final, toti trebuie sa ne luam inapoi salciile care intre timp au fost sfintite. Poporul crestin freamata cand doua femei cu batiste inflorate iau doua crengi de salcii inaintea celorlalti si pleaca, “alea cu batiste specifice” aud langa mine. Apoi se bucura cand vad ca de fapt crengile se sfintesc mai tarziu decat acum, deci cele doua au luat crengi nesfintite. Practic, si-au luat teapa. Aha. Le-am aratat noi lor. Noi, bunii crestini.

Iar imi scapa ceva.