Ca multi dintre prietenii mei, am renuntat de ceva vreme la televizor. Nu mai stiu care e trendul acum dar, intr-o vreme, pe canalele TV se perindau tot felul de psihologi, care aduceau o asa-zisa parere avizata, intr-o incercare de a da o bruma de seriozitate unor discutii in care se batea apa in piua. Mai apoi, unii dintre ei au primit cite o emisune a lor in care, la ore de maxima audienta, analizau cu un aer intelegator, cazuri fabricate de producatori. Mai toate canalele media, de orice fel, au cite un psiholog de serviciu care e la dispozitia cititorilor/ascultatorilor sau scrie despre probleme de interes general. Am facut si eu asta, timp de patru ani, cita vreme am semnat rubrica Consilier Playboy, dind raspunsuri la misto tuturor celor care se plingeau de ejaculari precoce si dimensiuni nesemnificative ale organului sexual. Pentru a nu ma face de ris scriind timpenii mai mari decit cele pe care le primeam, aveam la rindul meu doi consilieri, un psiho-terapeut si un psihanalist. Pentru cineva ca mine, care nu a terminat o facultate de profil,  si care se apuca acum sa-si dea cu parerea despre acest gen carti, fie si din colectia “Psihologia pentru toti”, un volum ca “50 de mari mituri ale psihologiei populare”, care-si propune inlaturarea conceptelor gresite despre comportamentul uman, este o lectura obligatorie. Cei patru autori care au lucrat la acest tom isi propun sa fie niste mythbusters in domeniul psihologiei. Ei pun in circulatie temenul de psihomitologie, definit ca un vast corp de dezinformari, alcatuit din conceptii gresite, legende urbane, adevaruri injumatatite, erori indiscutabile. Exista o adevarata industrie a psihologiei populare, in care psihologii de televizor, alesi pentru carisma si nu pentru calitatile lor profesionale, sint virfurile aisbergului. Au aparut consilierii on-line in spatele carora se poate ascunde oricine (25 lei/sedinta). Deschizind cartea, am constatat ca nu se ocupa in mod necesar cu ceea ce ma asteptam, adica cu procese si stari psihice, ci mai mult cu modul in care functioneaza mintea umana. Astfel, se demitizeaza conceptii cum ar fi: ne folosim numai 10% din creier, testele de inteligenta sint nereprezentative pentru un anumit tip de oameni, luna plina favorizeaza internarile la psihiatrie si infractiunile, memoria functioneaza ca un reportofon, hipnoza readuce la suprafata amintiri etc. Aud foarte des replica: “Iti spun eu cum sta treaba”. Cu totii ne pricepem la fotbal, politica si, desigur, la oameni.Cei mai multi dintre noi cred ca asa-numitul bun-simt e suficient pentru a-i judeca corect pe cei din jur. Ne “ajuta” in acest sens ceea ce psihologii numesc realism naiv, credinta gresita ca vedem realitatatea asa cum este. Ceea ce ne demostreaza autorii e ca bunul-simt e departe de a fi un indicator al realitatii. Fiecare demitizare e insotita de exemple de reprezentari ale ei in cultura, in special din cinematografie. Inevitabil, filmele hollywood-iene sint cele care perpetueaza cele mai multe dintre psihomituri, cum ar fi ca schizofrenia inseamna un fel de dubla personalitate, ca bolnavii mintali sint mai toti violenti sau ca barbatii si femeile comunica in modalitati diferite. Fiecare mit e insotit de o statistica facuta printre studentii la psihologie din primii ani, prin care aflam ca un procent important cred inca in psihomituri. Ce nu m-a incintat la aceasta carte e tonul, care se vrea vioi si glumet, dar mi s-a parut adesea fortat si atot–stiutor.

50 de mari mituri ale psihologiei populare – Scott O. Lillienfeld, Steven Jay Lynn, John Ruscio, Barry L. Beyerstein

desen: Cornel Gologan