Am terminat de citit Calea Victoriei in octombrie si mi-a luat mai bine de cinci luni sa scriu aceasta pseudocronica. M-am apucat de roman pentru ca, alaturi de alte carti de autori romani, l-am primit la una dintre reprezentatiile de la lorgean theatre, si nu-mi place sa las carti necitite in biblioteca.

Pentru ca am casa plina de carti noi, cu coperte atragatoare sau macar lucioase, cumparate sau primite de-a lungul timpului de la edituri, am simtit ca e momentul sa acord timp si atentie unui volum jerpelit, cu aspect banal, aparut in 1985. Mi-am dorit sa aflu cum se vedea Bucurestiul intebelic intr-o carte scrisa chiar in acea perioada, atit de valorizata in prezent. In plus, imi place Calea Victoriei. Cind m-am mutat in Bucuresti, la 20 de ani, ma plimbam adesea dintr-un capat in altul, ceea ce acum nu mi se mai intimpla.

Prima lectura din Cezar Petrescu s-a produs in urma cu cel pu]in 25 de ani, cind am citit, de cel pu]in doua ori, Fram, ursul polar. Uitindu-ma pe “discografia” autorului, mi-am dat seama ca mai trecusem si prin romanul Apostol. Din ce-mi aduc aminte, e o carte trista, despre un invatator. Deloc suprinzator, pentru ca Petrescu n-a fost un individ prea stenic. Ovidiu Papadima scria ca “N-am intilnit niciodata un om mai trist decat Cezar Petrescu si poate ca in cazul lui se adevereste cel mai bine un adevar elementar – anume, ca starile sufletesti ale autorului se transmit in mod direct si in opera”.

Edi]ia princeps a volumului Calea Victoriei a aparut in 1929. Am senzatia ca editiile aparute in perioada comunista au fost intens rescrise. Altfel e greu de explicat de ce personaje care traiesc in perioada interbelica clocotesc de sfinta minie proletara. Personajul lui Costea, un ilegalist care traieste pentru Dreptate, pare un produs perfect al literaturii proletcultiste.

Lumea interbelica, la care ne raportam in prezent ca fiind golden age, este un pic mai prietenoasa decit iadul pentru un contemporan ca Cezar Petrescu: “Cum sa se mai gindeasca oare cineva ca aici foarte aproape, de jur imprejurul tirgului de dezmat si de inveselire, in cartierele marginase, in bojdeucile cu lut pe jos si cu sparturi pe unde sufla vintul de sus, mii si mii de pumni se incleasta cu deznadejde si cu minie si cu revolta, ca intr-o amenintatoare centura a mizeriei si a revanselor, care va purcede intr-o buna zi sa scuture de piept si sa ceara socoteala celor care se imbuiba, rid, se veselesc, alearga alungati de nesatiile lor…” Ceea ce mi se pare impardonabil la un scriitor, Cezar Petrescu nu observa societatea, ci o critica in mod direct, infierind-o cu mijloace simpliste, ca un jurnalist.

Personajele lui sint de banda desenata, n-au adincime, par create pentru un film de Hollywood de mina a doua. “Calea Victoriei” se vrea o fresca a societatii interbelice si asta si e, pentru ca e bidimensionala. Imi inchipui ca scriitorul a lucrat cu o fisa de personaje: arivistul, capitalistul veros, jurnalistul vindut, aristocratul decazut, ilegalistul nemultumist, scriitorul scirbit, fandosita, procurorul cinstit si onest sarac, parvenitul, sotia econoama si fara bucurii. Nu sint caractere memorabile tocmai pentru ca se vor memorabile. Finalul cartii, care contine un viol, doua sinucideri si o recadere in viciu (se pare ca heroina si cocaina se foloseau destul de frecvent in anii ’30), nu emotioneaza pentru ca n-ai cum sa rezonezi cu niciunul dintre personaje.

Pentru amatorii descrierilor starilor cauzate de consumul de droguri, iata un fragment care sa concureze revista Vice: “E intr-adevar o senzatie ciudata, dar nu atit de neplacuta cum i s-a parut la inceput. S-ar spune o dematerializare. Corpul eliberat de ghiulele de plumb care-l atirna greu la pamint. Si gindul planind euforic. Nu un gind! Doua, o suta, o mie! O mie de ginduri! Un tumult de ginduri!”.

Acum mi-am adus aminte: am mai citit ceva de Cezar Petrescu. E vorba de Feerie, o poveste sfisietoare care face ca Fetita cu chibrituri sa para sitcom. O copilita moare de o boala de plamini si in ultimele ei moment delireaza spectaculos, ca intr-un trip pe LSD. Aceasta amintire m-a facut sa ajung sa termin, intr-un final, textul asta. Din pacate, pentru pneumonie nu se recomanda niciun medicament care s` dea tripuri.

Calea Victoriei, Cezar Petrescu, Editura Cartea Romaneasca, 1985.