Sedinta #6
Desi rubrica asta se numeste bibliotherapy, am sa scriu de data asta despre un documentar. Se numeste Phnom Penh Lullaby si e regizat de polonezul Pawel Kloc care a stat o vreme in Cambodgia. Cu cele doua personaje a petrecut doar trei saptamini, in schimb a lucrat doi ani la montaj.
Ilan a venit din Israel. Seamana, in putinele lui momente bune, cu Ben Stiller.
E prins in capcana unei relatii cu o femeie betiva si indolenta care i-a turnat doi copii ca doua ghiulele prinse de picioare.
Privirea lui pierduta se transforma adesea intr-una haituita.
Saran e khmera. Injura mult, e violenta. Vrea sa se marite cu Ilan si e clar ca nu din dragoste.
As fi cinic daca as spune ce cred eu ca l-a adus si mai ales ce-l tine linga aceasta femeie, care-l tapeaza de putinii bani pe care-i cistiga, in timp ce in jur e plin de fete tinere si atragatoare . Si suple, pentru ca Saran, care e la al cincilea copil, nu are o silueta de invidiat.
In mod cert, ceea ce l-a facut pe ilan sa rateze in Israel, il face sa rateze si in Cambodgia.
Poate ca am afla de ce daca realizatorul documentarului ar fi folosit tehnica interviului, dar el filmeaza doar scene live din viata cuplului. Singurele interviuri sint facute cu dealeri sau pesti care ofera fete de 10 – 12 ani.
Ii vedem pe cei doi sarbatorind, ii vedem certindu-se, amenintindu-se cu moartea (ea), aruncindu-si inveninati invective, calatorind la socri unde-si lasa unul dintre copii pentru ca nu puteau intretine doi, comunicind intr-o engleza caraghioasa care le reduce si mai tare sansele de a se intelege unul pe altul, fugind si regasindu-se.
E remarcabil cum l-au lasat pe regizor sa le patrunda in intimitate, pentru ca rufele lor numai curate nu sint.
Ilan e ghicitor de tarot, meserie pe care a invatat-o in Cambodgia. Intr-una dintre secventele luminoase (desi se petrece noaptea) il vedem ghicindu-le unor straini, cu care are mult mai multe in comun decit cu Saran, in timp ce Marie, una dintre fiice, doarme in spatele tarabei.
Unele secvente sint atit de autentice incit par regizate.
Din cauza asta, sau datorita, nu-mi dau bine seama Phnom Penh Lullaby, care a luat marele premiu la Astra Film Festival, pare mai degraba un film realist decit un documentar.
Poate ca filmarea a grabit dezintegrarea cuplului, regizorul declarind ca pentru Ilan camera functiona ca un psihoterapeut, ca un ochi extern la care sa se raporteze, ajutindu-l sa puna astfel intrebari femeii pe care in mod normal nu le-ar fi pus si rascolind astfel in ceaunul vrajbei lor.
In mod cert, oricit de obiectiva si-ar dori regizorul sa fie, o camera video plasata in intimitatea unui cuplu nu are cum sa fie inofensiva.
Lasă un răspuns