Sedinta 3
„Cel mai bun lucru in iubire se intimpla atunci cind urcam scara” (Clemeanceau)
Inainte de a ma apuca sa scriu despre ultimul titlu al lui Pascal Bruckner care mi-a ajuns in miini, am dat un search pe net. Voiam sa vad ce au mai scris altii, care au fost ecourile la aparitia unei carti noi a scriitorului francez, destul de cunoscut in Romania. Tot ce am gasit au fost extrase din introducere sau din textul de pe coperta a patra. Toti necititorii volumului vor afla astfel ca „descrie variatiile paradoxale la care este supusa iubirea in calatoria intre erotism si casatorie” si ca „aceasta carte este scrisa pentru cei care refuza santajul, care nu vor sa plece din batrinul teatru al pasiunilor fara sa renege schimbarile intervenite”. Cam atit.
Cum s-a intimplat cu mai toata lumea, Pascal Bruckner a intrat in viata mea cu Luni de Fiere, pe care am primit-o de la o prietena cind am implinit 18 ani. Am cumparat multe exemplare din acea prima editie si le-am facut, la rindul meu, cadou. Desi viata mea amoroasa se afla la debut, ceea ce promitea a fi ea (conform lui Bruckner) ma fascina si ma inspaiminta in acelasi timp. Din pacate, exceptind Copilul Divin (care a beneficiat si de o jalnica punere in scena in Romania), n-am mai fost impresionat de niciuna dintre fictiunile lui Bruckner. Am continuat sa-l apreciez mai mult in postura de eseist. Ca si in proza, Pascal Bruckner tinde sa se repete, sa reia la nesfirsit aceleasi teme pe care le inventariaza eseistic cu chitibusareala unui arhivar. Fie ca vorbeste despre erotism, iubire sau sex, casatorie, infidelitate, sado-masochism sau iubirea pentru Dumnezeu, Paradoxurile Iubirii iti da senzatia ca citesti un material reciclat din volumele anterioare (Noua Dezordine Amoroasa sau Tentatia Inocentei). Desi publicata in 2009, cartea trateaza schimbarile petrecute dupa revolutia sexuala din anii ‘70, un subiect devenit automat prafuit intr-un moment in care revolutia digitala a produs deja mutatii serioase in relatiile amoroase.
Desigur, cartea e bine scrisa. Desigur, abunda in afirmatii irefutabile ca „Banul este un dezinfectant care elimina din aceste antracte sexuale orice ambiguitate afectiva” sau „Adeptii fuziunii dintre sex si sentimente vor, in realitate sa subordoneze sexul sentimentelor, pentru a-l scuza…”
Desigur, ca-ti spui, citind, de multe ori, „Asa e!” („A vorbi despre iubire inseamna a porni de la propria dezordine interioara” sau „Surisul te ajuta sa-i tii pe ceilalti la distanta sau sa-i asasinezi sub auspiciile amabilitatii“) si sa-i multumesti autorului pentru ca a formulat impecabil, in buna maniera franceza, ceea ce-ti trecuse si tie prin minte: „Opusul libidoului nu este abstinenta, ci oboseala de a trai.” Partea mea preferata a volumului e cea in care Bruckner lasa deoparte umorile si pune in aceeasi oala conceptuala crestinismul si comunismul („Va fi intotdeauna destul sentiment pentru ca oamenii sa se ucida intre ei in numele afectiunii pe care ar trebui sa o aiba unii pentru ceilalti”). Ca si in filmele frantuzesti, in care palavrageala tine de cele mai multe ori loc de actiune, Paradoxurile Iubirii creeaza aceeasi senzatie de guma mestecata prea mult, oferind o concluzie banala si binecunoscuta: „Iubirea e ambivalenta, admirabila si jalnica.” As fi renuntat cu usurinta la aceasta scolastica abordare a legaturilor sentimentale pentru o analiza a statusului de pe Facebook, „I’m in a relationship and it’s complicated”, aceast` noua Iron Maiden a membrilor comunit`tilor virtuale.
Pascal Bruckner. Paradoxurile Iubirii. Editura Trei. 2011.
Lasă un răspuns