Pe cand credeam ca am terminat-o cu nuntile, cel putin pe anu asta, m-am trezit ca merg iar la una si asta in decurs de numai o luna. Eram in Timisoara in vizita la varul meu si intr-o vineri seara imi spune ca a doua zi are o nunta la care trebuie sa mearga si ca i-ar fi mai simplu daca as veni si eu.

Mai intai ne-am panicat un pic amandoi: eu ca nu venisem din Bucuresti cu haine de nunta, el ca si-a dat seama ca nu are niciun ban si era obligat sa mearga. Ce sa facem, ce sa facem? Pana la urma eu am incropit ceva adhoc, el a reusit sa gaseasca un sponsor si pe seara ne-am decis sa mergem. Am ratat cununia civila, eventualele hore si slujba bisericeasca, dar am reusit totusi sa ajungem la restaurant inainte de friptura.

Toata treaba se tinea la etajul unu al unui restaurant din cartierul Dambovita. La parter era receptia si de la doi la patru o pensiune. Holul avea pe jos o gresie maro si lemn pana la jumatatea peretelui. De fapt totul era pe maro, chiar si tapetul, fetele de masa sau tablourile cu natura moarta.

La intrare am fost intampinati cu mult entuziasm de un tip grasut, tinerel si mic de statura care ne-a condus la masa noastra. I-am urat “casa de piatra”. Mi-a multumit si mi-a spus ca el e nasul. Nu stiam pe absolut nimeni, dar din fericire la masa noastra varul s-a mai intalnit cu doi prieteni si coincidenta! aveam prieteni in comun cu ei. Altfel, in jur erau multe locuri goale, cativa pensionari plictisiti, si un cuplu tanar ce parea de cel putin doua ori mai plictisit decat cei in varsta.