Ma tot gandesc in ultima vreme ca exista tot felul de proverbe menite sa te incurajeze si oamenii se intrec in sfaturi cu zicatori si vorbe din batrani. Sa ne gandim: speranta moare ultima sau speranta nu moare niciodata? Pai ori moare, ori nu moare? Ca nu mai inteleg nimic! Cred ca atunci cand zici una din zicalele astea, o alegi in functie de situatie. Asadar alegi ce iti convine si ce iti este mai la indemana, dar totusi, in sinea ta, ce crezi de fapt? Crezi ca moare sau nu crezi ca moare? Cand stii cum si ce sa alegi, sa alegi ceva care iti convine sau sa alegi ceva ce nu iti convine, dar stii ca asta e corect. Cand stii cae cazul sa te opresti, dar cel mai important, cand sa stii sa te opresti pentru ca ai depasit limita?

Ma uitam la biserica asta din Frunzanesti, la ruinele ei, o biserica care s-a ruinat gradat, in timp. Pai ea intai a fost construita din caramida, si apoi dintr-un motiv sau altul a ramas fara turla. Ce s-a gandit restauratorul? Hai sa o facem mai trainica si cred ca a pulsat prea mult. A ales betonul. Fiind prea mult de indurat, caramida a cedat sub presiunea betonului si a ajuns in paragina. Imi place sa ma uit la ea si sa-i observ toate etapele procesului prin care a devenit parasita. Nu a crapat cu totul, dintr-o data, ci un pic cate un pic, in locurile vulnerabile. Si ce imi place cel mai mult este ca inca sta in picioare.

Biserica este din ce in ce mai erodata, incepand de la turla (care zici ca e un turn de apa) unde e intacta, pana la margine, langa un cavou, unde s-a prabusit cu totul. La mijloc a mai ramas un pic din schelet. Cred ca mai poate fi salvata, dar pe cine intereseaza nu stiu ce biserica dintr-un sat sarac de langa marginea Bucurestiului? Pai cam aia ar fi, ma gandeam dupa ce am sarit gardul inapoi in sat, ca nu intereseaza pe nimeni. Pe nimeni nu intereseaza nimic, asa mi se pare uneori, si toti suntem nemultumiti.

Plecam spre urmatorul sat cu urmatoarea biserica parasita. Satul asta era format aproape numai din case din chirpici, iar unele in loc de geam aveau folii de plastic. Copii nespalati scormoneau in noroiul din curte si se holbau la masina noastra. Satul se numeste Pitigaia si este dupa Cernica, pe langa autostrada Soarelui, cam la vreo juma de ora de Bucuresti.

Il traversam pe tot si ajungem intr-un camp. Masina ma zgaltaia puternic si, la un moment dat, ne-am mai si impotmolit. A fost bine pentru ca atunci am vazut un iepure alergand de colo colo. Pentru prima data! Pot sa spun ca nu imi imaginam ca Bugs Bunny in libertate este asa de mare. M-am entuziasmat ca un copil mic si nu imi venea sa cred ca vad un iepuroi de camp, maro care se distreaza si el prin camp ca si noi.

Ajungem in varful dealului pe un vant care ma facea sa ma gandesc ca faza aia cu pusul caramizilor in buzunare nu e chiar degeaba. Observ ca locul asta nu e chiar atat de parasit precum celalalt, asa cum credeam. Eh uite ca pana acuma n-a murit nicio speranta! Na! Chiar daca aici ajungi mai greu decat in satul anterior si chiar daca acolo biserica avea si un lac imens in spate, ea era total abandonata, dar uite ca aici cineva s-a incumetat sa aduca niste flori proaspete, iarna in mijlocul campului, in varful unui deal. Nu s-a gandit nimeni sa-i refaca turla si biserica arata de parca cineva i-a retezat capatana si a lasat-o sa putrezeasca de una singura la cativa kilometri distanta de prima casa din chirpici si cu folii la geam.

Sunt multe cruci si nu am timp sa ma gandesc prea mult de ce persoana respectiva a adus flori pentru un singur mormant, si nu pentru toate, pentru ca din vale au zbughit vreo zece fazani. Heh! Si iepuri si fazani in aceeasi zi. Langa Bucuresti.