“Eh domnisoara…aici lumea nu vine sa prinda peste”

In drum spre Frunzanesti am zarit o mare de oameni care pescuia la copca pe un lac inghetat si instantaneu mi-am dorit sa ma alatur lor. Am revenit a doua zi la Balta Pantelimon si pescarii erau tot acolo. Am descoperit ca toti erau barbati, inclusiv copii din jurul lor erau baieti. Unii erau singuri si pareau foarte preocupati de ce se intampla in copca lor, altii cu gasca si sticla de bere sau la plimbare cu cainii.

Dupa ce le-am facut poza, cei trei domni m-au intampinat cu zambetul pe buze si grijulii mi-au explicat regulile mersului pe gheata. Foarte dragut din partea lor. Le-am multumit si am plecat uitandu-ma pe unde calc. Gheata parea solida, chiar daca stratul de deasupra arata ca o zapada floscaita. Am inaintat destul de mult pentru ca imi placea cum mi se schimba perspectiva asupra caselor, pe care de obicei le vezi doar din departare, de pe pod.

Ma opresc langa un alt domn pe la vreo 60 de ani, cred, ca sa imi arate cum se foreaza in gheata. Era inginer si avea la el toate ustensilele necesare.  M-a invatat cum se masoara adancimea apei cu un aparat din plastic care mie imi semana a barcuta de hartie. Copca a facut-o in cateva minute si asa am observat ca gheata era cat o palma de groasa. Dintr-una intr-alta am ajuns sa vorbim de toata arhitectura Bucurestiu-lui, nu doar cea a caselor din jur. Mi-a spus ca nu e de acord cu protestele impotriva demolarilor pentru ca oamenii protesteaza doar pentru ca e la moda sa protestezi. Asa ca pot sa demoleze tot ce vor pentru ca pe el nu il intereseaza si nu se poate simti solidar cu ceva ce e “doar la moda”.

M-am reintors la cei trei domni de langa mal si i-am intrebat cat au prins. Imi raspunde unul dintre ei razand “Eh domnisoara…aici lumea nu vine sa prinda peste”.

Trec pe sub pod in parcul Pantelimon care e destul de pustiu si vad ca in partea asta lacul nu era inghetat decat in mijloc. Soarele ma incalzea pe spate si ma uitam linistita in zare. E multa apa si lacul ere curat. De acolo se vede complexul Lebada si o padure. Ma sprijin de ce a fost odata un debarcader, dupa care vad ca mai exista unul in dreapta, identic, dar mai mic. Daca sunt doua, imi imaginez ca lacul era inainte plin de barci, hidrobiciclete si ce mai exista, iar parcul animat.

Brusc trebuie sa imi intrerup gandurile pentru ca doua cupluri veneau agale si inca nu imi dadeam seama daca spre mine sau spre lac. Ele erau cu semintele, ei beau bere si pareau ca se simt foarte bine. Initial, m-am gandit ca poate au treaba cu mine, si nu cu lacul, dar de fapt au continuat sa rada si sa vorbeasca, fara nicio treaba, cand cu berea, cand cu samanta.

M-am amuzat de situatie – sa fiu nevoita sa plec dintr-un loc imens, gol si deci linistit pentru ca nu am loc de oameni care vin galagios langa mine – si m-am dus langa debarcaderul din dreapta.