La drum cu tata, un road movie plin de candoare, din 3 februarie în cinematografe
Made in RO - Târg de design românesc, ediția #8
Lansare Catalog
Food & fun la Piua - 28 de ateliere pentru copii și părinți
Latin American Film & Experience in Bucharest - Un festival ca o fiesta! 14-18 Septembrie 2016

In parc

de Lidia Neagu  |  3 aprilie, 2011  |  0 comentarii

M-am infuriat cand am vazut ca primarul de sector nu a avut altceva mai bun de facut decat sa instaleze trei tunuri din Primul Razboi Mondial cred, fix pe un deal, locul meu preferat din parcul din spatele blocului. Locul in care ma retrag si din care observ aproape tot ce se intampla in parc, de parca l-as supraveghea. Eram sigura inca din prima zi de cand am vazut tunurile ca ii vor atrage pe copii si pe parintii lor. Si asa se duce dracu si linistea mea si locul meu de intimitate de unde vara ii observ pe copii cum se joaca si din care aud discutiile dintre adultii care stau pe margine. Ma mai duc acolo sa citesc, sa ma gandesc, sa scriu, sa ma linistesc, sa ascult muzica si sa ma uit la cer. Imi spuneam ca asta este locul meu pentru ca vin aici din copilarie, si nu mai e nimeni altcineva acolo, asa ca am un fel de “rezervat” pe deal, de “stop al meu, am zis”. Totusi, azi mi-am dat seama ca si copii astia care vin atrasi de tunuri o sa isi aduca aminte de dealul lor din parcul copilariei lor.


Ceva m-a linistit putin si mi-am continuat drumul in parc la fel de ingandurata cum am venit, tot cautand un loc al meu de care pot sa ma bucur si iarna si vara, din care sa ii observ pe toti, dar nimeni sa nu ma observe pe mine. Afara era super liniste si zapada inca mai scartaia, iar eu nu ma gandeam decat la facturi, la ce sa mai mananc, la intretinere, la facut curat si tot felul de alte ganduri care nu-ti dau pace si din cauza carora bati pasul pe loc. Fara ritm si fara rost.


Brusc, mergand in jurul lacului, vad o haita de caini care venea agale spre mine cu doua femei. Cand au ajuns in dreptul meu, una dintre ele ma intreaba “Ne-ai facut poza?”. Da. Buna seara. Imi plac animalele, ii raspund timid si mai mult speriata ca o sa tipe suparata la mine. Ma roaga sa ii fac una cu toti caini si imi povesteste ca doar cel mic, pechinezul cu ochiul de pirat e al ei. Mai e un caine de rasa, al celeilalte femei, care, mai retinuta, nu participa la conversatie, iar restul blanosilor locuiesc pe strada si sunt fericiti sa se intalneasca cu ceilalti in parc. “Dar eu ii iubesc pe toti la fel”, ma asigura doamna. Ii las fericiti cu treaba lor in urma si imi continui plimbarea in jurul lacului.


Dau peste o alta femeie care ii spune o poveste copilului ei. Le fac imediat si lor o poza, ca doar deja imi intrasem in forma! Ne-ai facut poza? Aha, ii spun deja mai increzatoare. Si eu veneam aici cand eram de varsta lui, continui sperand sa nu se tripeze si sa vrea sa stea de vorba cu mine. Ea locuieste in zona de 30 de ani si acum vine cu baiatul ei Stefan care are trei ani. Imi marturiseste ca e fericita aici pentru ca sunt multe parcuri pentru Stefan, vin aici zilnic, dar se mai duc si in IOR sau intr-altul de peste drum. Nu o deranjeaza tunurile de pe dealul meu, ba chiar din contra, crede are si Stefan un alt fel de distractie. Abia asteapta primavara sa poata sa se joace in iarba. Da si eu!

Dupa aproape un sfert de ora de stat de vorba am plecat mai departe inca o data si i-am lasat si pe ei cu povestea lor. Poate o sa ii mai revad in parc, poate nu. Mi-am continuat turul in jurul lacului si nu, nu mi-am gasit noul meu loc. Mai vin.


by Lidia Neagu

EVENIMENTE

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *