ACTA e consecinţa nerăbdării deţinătorilor de conţinut. Nerăbdarea marilor case de discuri, edituri şi studiouri cinematografice care îşi umplu conturile chiar şi în timpul celei mai mari crize economice din ultimele decenii, dar care vor să-şi maximizeze profiturile. Nu mai au chef să lupte pentru fiecare petec de Internet, ani de zile, în instanţe, aşa că şi-au persuadat guvernele (prin intermediul instituţie numită lobby, un soi de mită legală), în special pe cele ale Statelor Unite şi Japoniei (ţările-mamă ale celor mai mari corporaţii din lumea entertainementului) să pună de nişte legi care să-i avantajeze. Acum!

Pentru că, nu vă faceţi iluzii, scopul final e acesta – să stoarcă bani din orice lucru se întâmplă cu produsele pe care au pus mâna când nişte autori naivi au semnat contracte prin care-şi cedau toate drepturile, pe o perioadă care creşte de la negociere la negociere. Prin ACTA, drumul spre controlul Internetului e deschis şi, mai mult, drumul înapoi e blocat definitiv.

ACTA însă a făcut un lucru important. A atras atenţia asupra acestor indivizi care îşi doresc eternizate monopolurile asupra aşa-zisei „proprietăţi intelectuale“, vacă de muls pe care cineva a numit-o „petrolul secolului XXI“. Şi a stârnit nemulţumire. Brusc, lupta nu se mai dă între un lobby brutal, finanţat generos din încasările unor blockbustere inepte şi a unor melodii repetitive, şi câţiva universitari potenţial ţicniţi şi o mână de ONG-uri subfinanţate. De partea cealaltă a baricadei se ridică Userul, conştient că puterea sa stă în număr.

O campanie de câteva luni, fără un punct de plecare fix, ca un bulgăre care s-a rostogolit din toate direcţiile sau, mai degrabă, ca un fluviu care-şi trage forţa din mii de pârâie firave, a blocat la începutul anului SOPA şi PIPA; două dintre legile cu care „right holder“-ii voiau să pună mâna pe inima Internetului, sistemul DNS. Pe valul respectiv, semnarea ACTA de către state membre ale Uniunii Europene n-a mai trecut la „şi altele“.

Că printre semnatari se află şi România s-a dovedit că e o consecinţă a lipsei de interes, a neinformării şi a unei atitudini de slugă pe care guvernanţii noştri ţin neapărat să o aibă când e vorba de interese americane. Trăim de 5 ani în UE şi n-am învăţat încă că suntem, în primul rând, europeni şi că interesele noastre nu coincid mereu cu cele ale Hollywood-ului.

ACTA şi-a ridicat împotrivă milioane de utilizatori de Internet. O bătălie bizară, între producători (de fapt între intermediari, că pe autori nu i-a întrebat nimeni) şi propriul public, se dă de ceva vreme – iar se folosesc toate armele. O bătălie în care mediatori sunt politicienii, iar aceştia încep să înţeleagă că banii împărţiţi cu generozitate de corporaţii s-ar putea să nu ajute, pentru că voturile sunt în altă parte. Momentul e important, pentru că greutatea voturilor Utilizatorilor începe să se vadă – Internetul nu mai e al unor puşti care nici n-au carte de alegător, e al publicului activ, acela pe care-l visează oricine, fie el publicitar, producător sau politician.

Frica de faptul că pierd voturile Utilizatorilor începe să aibă consecinţe. Ambasadoarea Sloveniei în Japonia îşi cere scuze că a semnat ACTA. În Polonia, 10.000 de oameni l-au convins pe prim-ministru să suspende ratificarea tratatului. Pe 11 februarie, România se alătură manifestaţiilor anunţate în întreaga Europă împotriva ACTA. Hai şi tu! Piaţa Universităţii ar putea să-şi găsească în sfârşit protestul pe care-l aşteaptă.