PUNKS, ep.18 - Nicolae Comănescu
de Veioza Arte
| 28 noiembrie, 2015
„Multă vreme revoluția nu a fost un subiect pentru arta lui Nicolae Comănescu. Cât era student subiecte nu erau nici porcul, nici zgâții mă-tii dă’ fluture și în nici un caz pornășagurile, pe care el și alți artiști români s-au străduit să le bifeze imediat ce au ieșit de pe băncile școlii. Și revoluția a rămas un non-subiect multă vreme dup-aia. I se părea nepotrivit să vorbească în arta lui despre ce strigase în Piața Universității cu o seară înainte, sau să arate cum l-au fugărit jandarmii pe străduțe până la școală.
Ocazii pentru Comănescu Nicolae să protesteze ca persoană particulară au fost destule. Prima dată era în Brașov în ’87. A nimerit în timpul revoltei muncitorilor de la fabricile Tractorul și Steagul Roșu. Nicolae ieșise să ducă gunoiul, dar a plecat cu manifestanții și s-a întors abia seara târziu. Avea 17 ani proaspăt-împliniți și nu mai văzuse așa ceva nici măcar în filme. O mare de oameni cu steaguri, care urlau ca la fotbal. La început a crezut că vin de la meci. Dar atmosfera avea ceva ciudat. Nici manifestație oficială nu părea. Erau muncitori care agitau steagurile comuniste, dar nu aveau curajul să strige contra partidului. Urlau cu furie: „Jos hoții”.
În ’89 Comănescu servea ca militar în armată. Când a venit Revoluția, în decembrie, mai avea doar două luni până la liberare. În doar câteva zile de la declanșarea situației de urgență, prin mintea lui au trecut o groază de scenarii: acțiune, thriller, horror și cred că totul s-a terminat cu un mare mister. Întâi a sunat alarma și toți în jur s-au pregătit pentru o situație care prevestea războiul. Unitatea lui s-a pus în mișcare. Apoi au aflat că e o revoltă internă și că ar putea fi mobilizați în Timișoara. De aici începe horror-ul: Comănescu își închipuie cum o să fie trimis să omoare civili. Cum în spatele său o să fie cineva cu un glonț pentru ceafa lui, dacă nu se supune ordinelor. Își spune că va nesocoti comanda, va trage în securist și împreună cu ceilalți militari vor fugi în Serbia să se salveze. Planul nu se concretizează pentru că ordinele se schimbă și războiul civil se anulează: vor săpa șanțuri și se vor lupta cu teroriștii pe aeroport. O noapte întreagă, el și cu trupa lui, mitraliază fără o țintă precisă. Din față nu se vede decât un gard de beton. Nici nu se prind că teroriștii-ninja trag și ei. Abia dimineața văd gloanțele înfipte în brazii din spatele lor. Iar cartușele pe care le găsesc nu seamănă cu armamentul din dotare…
În anii nouăzeci Comănescu era într-o excursie la Moscova. Chiar în zilele în care avea loc puciul din August 1991. Când tabăra lui Boris Elțin se pregătea să se baricadeze în clădirea Parlamentului, Nicolae și cu alți prieteni români s-au oferit să participe alături de rezistență. Li s-a dat doar un teanc cu declarația lui Elțin, pe care să-l împartă prin oraș. Au fost refuzați politicos să se implice mai mult și îndrumați să se întoarcă acasă fără să-și frângă gâtul în țări străine. Nicolae nici măcar nu a văzut în direct poza glorioasă a lui Elțin pe tanc.
Și asta pentru că Revoluția, oricare ar fi fost ea, nu a înregistrat-o din primele rânduri, ci de undeva din laterală, dintr-un punct sigur de observație. Revoluția s-a transformat în subiect pentru Comănescu, în fața televizorului, departe de contactul cu piața, revoluționarii și jandarmii. Se întâmpla în 2011, ca reacție la violențele împotriva protestatarilor din Grecia. Când printre altele, a fost omorât un copil. Ca un seismograf, Comănescu a descărcat toată ura și frustrarea într-o gravură pe care a arătat-o doar prietenilor. Era în anul în care pregătea expoziția de la MNAC, alături de Ruxandra Balaci.
Și totuși. Cum să transformi Revoluția în subiect? Una e să strigi pe sub glugă la proteste. Să te duci acasă și faci spume, la prieteni, pe Facebook. Și alta să o spui subtil, din vârful buzelor pe pereții expoziției. Nu merge. Trebuie să treci prin ciur și prin dârmon. Și Comănescu își face o schemă: își scoate din minte toți jandarmii și protestatarii și bătăușii. Și toarnă și toarnă în lucrări. Pune culoare, din ce în ce mai multă culoare și mai puțin desen. Revoluția aproape că nu se mai vede și nimic nu mai are sens pentru nimeni. El încearcă să-și scoată arta din galerie și revoluția din minte: dă jos lucrarările de pe șasiu și transformă pânza pictată în mușama. Mușamaua o rulează și se duce cu ea în baruri și cârciumi. Vrea să afle dacă zgomotul și furia pe care el le simte nu s-au transformat pentru ceilalți în muzică de fundal. Le cere oamenilor să așeze peste pânza pictată mâncarea sau băutura, după caz. Să o pipăie și să o mototolească, să lase pe ea umori și unsori. Ca el la final să se elibereze și să-și pună arta fără remușcări pe perete. Oamenii înțeleg rapid că sunt supuși unui experiment artistic. Comănescu vrea să vadă cum se preling zemurile, cum se amestecă și cum se transformă pânza. Toată lumea mănâncă frumos și cu atenție. Cineva la bar șterge mușamaua cu drag, eliminând și singura pată neglijentă. Nu mai explic unde-i mezanplasul și cum e ordeful, dar v-ați prins care-i harneala.”
Ioana Marinescu
