Inainte de a ma apuca de The Comfort of the Things credeam ca singurul Daniel Miller care conteaza in viata mea e boss-ul casei de discuri Mute Records, unde se afla sub contract marea majoritate a artistilor pe care-i ascultam cindva. Dupa ce am trecut de prefata si de primele doua capitole, m-am uitat la raftul pe care se afla albumele Depeche Mode si Nick Cave si m-am intrebat de ce ma incapatinez sa colectionez CD-uri, cind am un Ipod de 80 de giga si un hard extern? De ce pastrez toate biletele de la concerte, muzee, hirtiute din calatorii, notele de plata din baruri? Ce cauta inca in sifonier tricoul pe care l-am purtat la majorat? De ce bucataria mea arata ca un muzeu al lucrurilor pierdute? Pastrez intr-un caiet biletele lasate de foste iubite si am agendele de telefon din liceu. In dulapiorul din baie tin doua parfumuri contrafacute, pe care le-am cumparat acum vreo opt ani din bazarul din Istambul, pentru ca n-am reusit sa scap de turcul care le vindea. Blame it on Daniel Miller. Ca si tizul sau, Miller e tot londonez, dar se ocupa de antropologie. Mai precis, de cultura materiala, de obiectele de care sintem inconjurati. Pentru Miller, modul in care oamenii se raporteaza la lucruri e definitoriu pentru modul in care se raporteaza la ceilalti. Pe scurt, ceea ce ai in casa e edificator pentru relatiile tale interumane. Impreuna cu un colaborator, Miller a explorat timp de aproape doi ani o strada din Londra, vizitindu-i locuitorii si intervievindu-i de mai multe ori. Rezultatul cercetarii e concretizat prin treizeci de portrete conturate cu indeminare scriitoriceasca si rigoare antropologica. Daca portretele ar fi digitale, atunci obiectele din casele lor ar fi pixeli.

The Comfort of the Things este, fara indoiala, cartea de antropologie cea mai aproape de literatura pe care am citit-o pina acum, Miller avind talentul de a transforma orice individ banal intr-un adevarat personaj. Dupa lectura nu mi-am mai privit casa cu aceiasi ochi. Nu toate obiectele pe care le am ma caracterizeaza. Pe unele le-am primit la lorgean theatre, altele au ramas de la locatarii temporari. Dar faptul ca le pastrez spune ceva important despre mine. Poate ca, la urma urmei, nu e decit un obicei mostenit de la taranii care nu aruncau nimic din gospodarie. Poate doar calitatea obiectelor face diferenta intre mine si un batrinel care isi umple casa cu toate nimicurile pe care le gaseste pe strada. De cind am citit ca Aki Kaurismaki are aceeasi “obiectofilie”, m-am decis sa-mi fac publica slabiciunea. Pentru ca acesta ar trebui sa fie consecinta unei biblioterapii.