Alexandra Pirici trăiește și lucrează peste tot în lume. Născută în 1982 în București, în prezent lucrează nedisciplinat, după cum îi place să-și caracterizeze activitatea, explorând diferite medii, ca dansul contemporan, performance, film, artă vizuală sau muzică. În 2014 a reprezentat România, alături de Manuel Pelmuș, la Bienala de artă de la Veneția, cu lucrarea „O retrospectivă imaterială a Bienalei de la Veneția”, iar lucrările ei au fost prezentate la Centrul Pompidou, Manifesta10 sau Van Abbemusem, din Eindhoven.

sursa foto: Facebook

Cum te influențează mediul în care lucrezi? Îți adaptezi lucrările contextului în care „expui” sau background-ul tău primează în fața input-ului de informație pe care îl primești într-un spațiu cultural nou?

Depinde de context. Lucrările în spațiul public țin întotdeauna cont de spațiul în care sunt instalate, când e vorba de spațiul unui muzeu sau al unei galerii, care nu te condiționează atât de puternic, pot să prezint și lucrări care au fost construite pentru alt spațiu. Contextul e însă întotdeauna important și lucrările fac referire la el într-un fel sau altul.

Cum te documentezi si cum iți alegi temele?

Mă preocupă anumite lucruri momentan – cum ar fi producția imaterială și economia ei, prezența live și corpul uman ca material și subiect-obiect, ritualul expoziției și convențiile în care funcționează obiectul de artă, un fel de inter-subiectivitate pe care o poate produce formatul de expoziție cu performeri sau sculptura live, formatul de monument și felul în care înțelegem spațiul public etc – sunt interese pe care le-am identificat treptat căutând și consumând multă informație și fiind atentă la ce se întâmplă în jur.

foto de Anca Benera

Background-ul tău artistic e unul vast și divers, plecând de la dans contemporan, trecând prin intervenții în spațiul public, performance și ajungând până la proiecte de muzică electronică. Cum te definești tu ca artist?

Folosesc uneori în biografie cuvântul „undisciplined” – „nedisciplinat”, îmi place să cred că suntem în punctul în care ne putem mișca destul de ușor între diverse medii și nu te poți numi artist „contemporan” dacă nu te informezi, nu rămâi conectat cu diferite zone de producție culturală și nu reușești să înțelegi, cât de cât, subiectivitatea contemporană sau măcar câteva direcții dominante. Proiectul Adda Kaleh a apărut întâmplător totuși, mai degrabă în timpul liber dar treptat mi-am dat seama că mă interesează și în zona asta anumite lucruri. Lucrez în continuare foarte încet și destul de relaxat la el și deși uneori aș vrea să am mai mult timp pentru muzică, până la urmă îmi place că nu depind de nimic în zona asta și pot face totul în ritmul meu și înspre ce vreau, fără nicio presiune. Cred că ușor ușor Adda Kaleh capătă o direcție destul de futuristă:) sau cel puțin asta ar fi zona de interes. Produc totul digital și nu mă interesează analogul așa cum n-am nicio slăbiciune pentru nostalgie, retromanie, vreun naționalism sau vreun exotism facil. E foarte tentant pentru că middle-classul e plictisit și forează, extrage exoticul precum curatorii neo-primitiviști ai lui William Gibson:), dar mi se pare mai interesant să nu poți fi localizat sau să nu eviți „globalizarea”, mi se pare că drumul care o depașește e mai degrabă „prin” decât „pe lângă” și cred în posibilitatea apariției unor diferențe și a unei multitudini reale abia după ce depășim un anumit fel de a înțelege și de a marketiza diferența.

Unde crezi că e descifrată sau unde se integrează cel mai bine arta ta? În spațiul public sau în spațiile artistice convenționale?

Cred în necesitatea instituțiilor și mi se pare că n-are sens să fim naivi. Până și starurile de pe instagram schimbă moneda vizibilității online pe ceva cât se poate de tradițional cum ar fi a museum show, așa cum și Kanye West curatoriază expoziții mai nou. Depinde cum funcționează instituțiile, bineînțeles și cred într-o critică instituțională constructivă dar validarea instituțională ajută și proiectele în spațiul public, până la urmă.

Ce părere ai despre faptul că, inevitabil, de fiecare dată când expui/lucrezi undeva, țara de origine îți este automat alipită de nume? Simți că reprezinți România?

Reprezint România în măsura în care am crescut și trăiesc încă în România, dar nu simt nevoia să o reprezint în vreun fel anume și nici o presiune în sensul ăsta. Stau încă în Rahova, dar am acces la e-flux:) și petrec destul de mult timp pe internet, deci în sensul ăsta mi se pare destul de retro identificarea în mod predominant cu un spațiu geografic, informația circulă global. Nu simt nevoia nici să mă delimitez, deși bineînțeles că sunt probleme enorme cu contextul local și ne frustrează pe toți o anumită lipsă constantă de resurse care produce și o fragmentare aproape cronică, cred, în majoritatea scenelor și a inițiativelor.

Ce te inspiră din cultura română, contemporană sau nu?

Am să evit numele mari și am să spun ce îmi trece acum prin minte: tranzit București, un film de dans mai vechi, foarte mișto și conceptual al lui Miriam Răducanu cu doi boxeuri – nu mai țin minte titlul, o piesă a lui Florin Salam – „Wiggle Wiggle – Lăsați femeile să facă ce vor” – pentru că are potențial feminist, lucrările lui Ciprian Mureșan, desenele lui Perjo, câteva cartiere din orașul Brăila (le trec la cultură), piața Obor, hackerul Guccifer – deși mi-ar fi plăcut să țintească mai sus.

De unde îți iei feedbackul?

De peste tot și de la toată lumea.

Cum te plasezi în circuitul artei contemporane? Cum vezi relația artist – curator – galerist? Cum poate vinde un artist de tipul tău, al cărui creație este definită de efemeritate?

Asta ar fi o discuție mai lungă și destul de specifică. În principiu se pot colecționa și lucrări performative, deși destul de greu și e o zonă pe care abia acum o explorează mai serios cateva muzee mari – abia a apărut și o carte care se numeste „Live Forver – Collecting Live Art”, editată de Teresa de Calonje. Există diverse formule care se folosesc în funcție de ce stabilește artistul și cum funcționează lucrarea, dar în principiu se poate achiziționa un set de instrucțiuni și condiții care îți permit să re-instalezi lucrarea în viitor. Nu e așa de greu, de fapt, dar în ceea ce privește colecționarii privați, fascinația consumatorului pentru obiectul material, pe care îl poate ține în mână sau pe care îl poate pune pe perete la el în sufragerie, e destul de puternică:). Pe mine personal mă interesează procesul ăsta și felul în care poți plasa în circuit, pe piață, un obiect care performează diferit și presupune alt tip de relație a colecționarului cu obiectul sau a muzeului cu obiectul.

Te-ai lovit vreodată de vreun tip de cenzură în activitatea ta? Crezi că în arta contemporană mai există cenzură?

Da, bineînțeles că există. Eu personal nu-mi amintesc de nicio situație mai serioasă și care să nu se poată negocia. Am avut un incident în timpul Manifestei la St. Petersburg anul trecut dar situația era destul de complicată și cu multe nuanțe. În momentul respectiv nu mi s-a părut valoros să produc un „scandal”, pentru că până la urmă toată lumea aștepta asta și mi se părea inutil de demonstrat că în Rusia există cenzură. Până la urmă s-a rezolvat, oricum, în parametrii în care se putea rezolva și în general încerc să lucrez strategic, nu cred în radicalism și purism de dragul radicalismului.

Cât de important este pentru tine ca arta să conțină o dimensiune subversivă, poate chiar protestatară? Crezi că arta poate „mișca lucrurile”, poate aduce schimbare?

Arta conține de multe ori o dimensiune subversivă și ea nu trebuie să fie protestatară ca să fie identificată. Din păcate de multe ori noțiunea de “artă poltică” devine prescriptivă și e păcat pentru că se pierde mult din tracțiunea socială pe care o poate avea. Pentru mine esteticul e politic, de exemplu, și cred mai mult în politica mediului pe care îl folosești sau a dinamicii pe care o produce lucrarea decât în politica conținutului. Deci da, cred că arta poate aduce schimbare:) dar nu întotdeauna în felul în care ne imaginăm – n-o să dărâme ziduri cu barosul. Până la urmă e interesant portretul ăsta al artistului trasat de toată lumea în toate direcțiile: trebuie să fie angajat social, dar în același timp ar trebui să se finanțeze singur (până și stânga la noi crede că artiștii hipsteri mănâncă aiurea banii statului care în loc să meargă la sănătate, merg la cultură:) – dacă asemenea antagonism e de pomenit), trebuie să se solidarizeze cu toată lumea, deși pe el nu-l întreabă nimeni cu ce își plătește chiria și nu se înghesuie nimeni să protesteze când se închid rând pe rând spații de artă – aceleași spații de artă care găzduiesc de la proiecte sociale la dezbateri teoretice și concerte de muzică contemporană, singurele spații care fac asta, de altfel. Deci arta poate ar putea schimba ceva dacă ar fi și ea susținută și ar putea trece de stadiul de precaritate în care se află – nu doar în România, la nivel global lucrurile arată la fel de prost sau se miscă în aceeași direcție.