Pentru o scurtă perioadă, m-a fascinat matematica. „Matematicile superioare“, mai exact, cum se numea cursul la care mergeam în acea perioadă. Nu m-a fascinat într-atât de mult încât să mă şi apuc s-o învăţ pentru un 10, dar îmi plăcea felul în care se dezvolta totul, cum creştea, ca un fractal, unitar şi de o eleganţă aproape nepământească totul. Felul în care chestii pe care le credeam fundamentale deveneau cazuri particulare ale unor ecuaţii, integrale sau polinoame complexe. Cazul dreptei, care e un caz particular al unui cerc, are chiar nişte implicaţii filosofice interesante, motiv pentru care înţelegeam de ce unii matematicieni au virat la un moment dat către filosofie sau chiar teologie.

Iar toate lucrurile astea se bazează pe un set de axiome, de unde am tras eu concluzia că, alegându-ţi „corect“ axiomele cu care lucrezi, poţi demonstra orice. Lucru destul de evident şi în viaţa politică locală sau de aiurea: orice partid lucrează cu un set de axiome (şi, în cazul nostru, şi televiziunile ataşate lor).

O vreme am lăsat această idee în pace, dar zilele trecute m-am izbit de ea într-un mod neaşteptat citind o povestire de Ted Chiang, Division by Zero. Pentru cine n-are răbdare s-o citească, povestea porneşte de la o glumă matematică celebră, cea în care demonstrezi că 1=2 printr-o diviziune la zero, operaţie care nu este permisă. Ce s-ar întâmpla însă dacă un matematician ar demonstra că 1 chiar este egal cu 2, fără a apela la operaţii ilegale, distrugând astfel întreaga matematică? Pentru că un sistem axiomatic stă în picioare atâta vreme cât este coerent şi nu poţi demonstra, prin intermediul lui, falsitatea uneia dintre axiome.

Am făcut această lungă introducere pentru a ajunge la cele câteva întrebări la care încă încerc să găsesc răspuns. Şi anume, considerând copyright-ul un sistem axiomatic, care sunt axiomele sale? Sunt ele coerente în cadrul sistemului creat acum 350, care s-a dezvoltat precum o caracatiţă pe care nu o mai poate înţelege şi stăpâni nimeni? Sunt ele coerente în cadrul sistemului social în care trăim şi mai ales în contextul apariţiei internetului? Care sunt axiomele care stau la baza argumentelor susţinătorilor şi opozanţilor copyright-ului?

Poate fi considerat bunul simţ briciul lui Occam la care să apelăm? În cazul ăsta, ce-ţi spune bunul simţ despre un sistem care încearcă să transforme în infractori aproape toţi utilizatorii de internet. E corectă o lege care-ţi poate face cu uşurinţă toţi cetăţenii unei ţări, de multe ori involuntar, în infractori sau e cazul să regândim tot sistemul de la zero? Eu sunt pentru revoluţie, dar pentru asta am nevoie de ajutor în identificarea axiomelor acestui sistem. Iată-le pe primele patru, dar acesta e doar un început.

1. Artistul trebuie să câştige din munca sa

Acesta este unul dintre cele mai întâlnite argumente pro-copyright şi cel mai stupid, în acelaşi timp. Ar fi la fel de simplu să se dea o lege prin care oricine îşi pune eticheta de artist să primească direct casă, maşină şi bilet de vacanţă în Bali, fiindcă trebuie să câştige din munca sa. Surprinzător, un artist talentat, chiar câştigă din munca sa, desigur  dacă nu cumva eticheta de “talentat” e pusă doar de familie şi zece prieteni. Nu toţi artiştii trebuie însă să câştige, că am duce lipsă de muncitori necalificaţi. Ca în orice alt domeniu, vor exista unii care câştigă senzaţional, unii care câştigă bine, unii care se descurcă cât de cât şi unii care ar fi cazul să se apuce de alte meserii. O privire obiectivă asupra lumii artistice îţi spune clar faptul că sunt unii care câştigă mult mai bine decât merită, lăsând piaţa sculer-matriţerilor în criză.

2. Sharingul e furt
Bazându-se pe confuzia semantică din expresia „proprietate intelectuală”, armada antipiraterie încearcă să împământenească ideea că sharing=furt. Deşi furtul presupune să-l lipseşti pe altul de bunul lui, fără acceptul acestuia, în timp ce sharing-ul se face prin multiplicare, iar acceptul celui care sharuieşte e prezumat. Doar că acela care alege să împartă ceva are o problemă. Fiindcă, în timp ce atunci când cumperi o maşină aceasta e proprietatea ta, când cumperi un CD sau un DVD nu ai vreun drept legal să faci mare lucru cu conţinutul. Industria creativă ar vrea chiar să nu-l împarţi cu nimeni şi să te poată controla oriunde că nu faci asta, chiar şi la tine acasă. Desigur, legea te lasă să asculţi cu familia sau prietenii – dar ce te faci dacă îţi chemi cei 5000 de prieteni de pe Facebook la o petrecere şi ţi se spune că nu e legal să ai atâţia prieteni? Practic, conform industriei entertrainment-ului, altruismul e o încălcare a legii.

3. Arta gratuită nu are valoare
Pentru că avem nevoie de clasamente în dolari ca să înţelegem valoarea unei opere de artă. Dacă în cazul tablourilor sau sculpturilor chestia asta mai are un sens, când vine vorba de cărţi sau muzică nu există nici o legătură între valoare şi suma plătită. Ar însemna că un Breban pe hardcover ar fi mai valoros decât un Eco în ediţie populară. Ceea ce plătim diferenţiat e suportul – de aia ataşează unele trupe postere şi tricouri de CD-uri. Muzica cel puţin e practic gratuită şi cu toate acestea încă se mai pot face ierarhii. Doar criteriul s-a schimbat, oarecum. Nu mai sunt banii, e timpul. E prea multă muzică ca să-ţi permiţi să pierzi timpul ascultând porcării. De fapt aşa era şi înainte, doar că pe vremuri îţi părea rău şi de banii daţi pe ea. Acum dai doar Shift+Del.

4. „Artistul acesta este original“
Ultima oară când nişte artişti au fost originali a fost atunci când prima maimuţă a descoperit ritmul lovind două pietre între ele şi un Neanderthal a găsit plăceri estetice într-un scuipat care se prelingea artistic pe peretele peşterii. La fel cum ADN-ul nostru poate fi urmărit înapoi până la prima ameobă mai fâşneaţă, şi creaţiile artistice au propriul lor ADN care poate fi urmărit oricât de mult în trecut. Da, la un moment dat cineva vine cu ceva inovator, dar inovaţiile acestea nu sunt niciodată radicale, ci doar îmbunătăţiri ale unor lucruri deja existente. Orice artist are un background cultural pe care construieşte şi, voluntar sau nu, ceea ce creează e doar un remix mai elaborat al lucrurilor pe care şi-a clădit crezul artistic. Nici nu s-ar putea altfel – o creaţie artistică 100% originală n-ar fi recunoscută drept artă. La naiba, chiar şi 10% originalitate e prea mult uneori. A dovedit-o un vameş american atunci când a văzut primul Brâncuşi.