All Stars For Outernational
La drum cu tata, un road movie plin de candoare, din 3 februarie în cinematografe
Made in RO - Târg de design românesc, ediția #8
Lansare Catalog
Food & fun la Piua - 28 de ateliere pentru copii și părinți

"Există un punct în artă în care poți să faci un proiect și să nu știe nimeni niciodată ce ai făcut tu și lucrarea să fie reală." - Interviu cu Mircea Nicolae

de Andrei Ionita  |  16 iunie, 2014  |  0 comentarii

Născut în 1980, Mircea Nicolae locuiește și lucrează în București. Absolvent al Facultății de Litere a Universității din București, și-a găsit drumul în arta contemporană, realizând lucrări de intervenție în spațiul public, fotografie, performance sau video art și film. În lucrările lui investighează relația dintre spațiul public și locuitori, identitatea și poveștile orașului și arată societatea post-comunistă ca pe o sculptură deja făcută, așa cum chiar el o caracterizează. În 2011 a câștigat un premiu în competiția Future Generation Art Prize, acordat de Centrul de Artă Pinchuk din Kiev, Ucraina.

L-am vizitat în Pantelimon, cartierul în care locuiește și pe care-l folosește ca sursă de inspirație pentru o mare parte din lucrările sale, în cea mai călduroasă zi a anului de până atunci. Am hotărât împreună să nu rămânem între betoanele încinse, ci să vedem Pantelimonul de dincolo de blocuri. Am luat bicicletele, Autanul, două merdenele și am mers pe malul lacului Dobroești, unde am povestit despre destinul artistului contemporan, despre producția de artă, instituții și în general despre proiectele lui.

foto mircea nicolae

În multe dintre lucrările tale reprezinți Pantelimonul, cartierul în care locuiești. Cum te-a marcat și cum și-a pus amprenta spațiul acesta pe activitatea ta artistică?

Locuiesc aici de prin ’95. Înainte de asta, între ’90 și ’95, m-am tot mutat cu mama în diverse chirii prin București, așa că nu pot să spun că Pantelimonul e cartierul meu de baștină. Și oricum sunt născut în Curtea de Argeș, deci nu sunt bucureștean get beget și nici pantelimonian. După aia, ceea ce se reflectă în proiectele mele din asta e efectul firesc al unei decizii mai vechi pe care am luat-o. În rezidențele pe care le-am avut în străinătate, mi-am dat seama rapid că neavând informații despre context și netrăind acolo, ajungeam foarte des în situația ca proiectele pe care le făceam acolo să mi se pară insuficiente, pentru că nu erau un răspuns foarte substanțial la contextul respectiv. Și pe parcurs m-am hotărât să fac numai proiecte despre București și despre România. Pentru că, inevitabil, am citit literatură românească, am citit istorie despre arhitectură, despre orașele românești, am trăit aici povești de dragoste, de familie și așa mai departe. Și cumva, în urma tuturor experiențelor ăstora, văd în realitatea de aici o grămada de patternuri, pe care le citesc cu ușurință și în funcție de care pot să mă orientez.

The Bus Stop - Malaxa, sursa http://mirceanicolae.ro

Pentru mine e mai ușor să lucrez aici pentru că am criteriile discuției și subiectele mai la îndemână. Plus că dincolo de asta, oricine trăiește într-un loc ajunge la o identificare cu locul respectiv și de aici pornesc alte straturi. Te regăsești în locul ăla, vezi anumite frumuseți în locul ăla, pe care ți le alegi. Nu știu dacă reprezint Pantelimonul, dar într-un fel nici nu mă pot abține să fac asta, e normal.

Deci e important ca un artist să știe despre ce vorbește…

Păi da și mai ales în cazul în care face o artă mai contextuală. Pentru că sunt tipuri de artă contemporană care sunt foarte decontextualizate. De exemplu un minimalism, la nivel de obiecte care fac niște game de culori sau niște combinații formale pe care poți să le expui oriunde, oricând, pentru că sunt numai pătrate colorate sau cercuri sau nu știu ce. Există oameni care fac chestia asta, dar eu nu mă regăsesc în treaba asta. Adică nu e ce știu să fac. Eu nu știu să fac lucrul ăla la fel de bine pe cât cred că știu să fac ceva despre poveștile care sunt aici. Și în momentul în care iei decizia să lucrezi cu niște povești dintr-un loc, concluziile urmează singure, e totul destul de clar. Eu de exemplu nu am acces la un tip de artă care poate fi montată oriunde, oricând. Adică nu mă pot duce la New York și să fac nu știu ce proiect complet abstract care să fie valabil și acolo și aici. Na, e o alegere.

Dar poți să expui acolo ce ai creat aici.

Da, dar aici intri deja în altă paradigmă.  Una în care nu mai ești artistul călător cu o artă care se potrivește oriunde, pentru că așa ți-ai propus din start, ci devii artistul local care se distribuie pe piața globală. Care de fapt te exclude pe tine din toată distribuția, că tu poți să stai liniștit la tine acasă și lucrările se duc singure, iar tu nu ajungi să călătorești în locurile alea. E o chestie de opțiune. Eu mi-am găsit un confort mai mare în zona asta de artă contextuală la nivel de producție, efectiv, și de interes. Alții și-au găsit un confort mai mare în cealaltă parte și nu prea poți să renunți peste noapte, să te apuci de minimalism după ce ai început să vorbești despre poveștile orașului.

4-zebra

Apropo de procesul de producție, tu cum te documentezi?

Păi există răspunsul foarte simplu, răspunsul mediu și răspunsul mega exhaustiv. Răspunsul simplu e: te documentezi fiind acolo. Răspunsul mediu e: oricum muncești la asta, oricum tot timpul te uiți în dreapta și în stânga, oricum citești tot ce-ți pică în mână și ți se pare că e relevant, oricum stai mereu cu urechea deschisă, la ce zic oamenii pe stradă, la ce se întâmplă, la mai știu eu ce… și prezența ta într-un loc este mereu o ocazie de a afla ceva nou despre un subiect nou. Și de fapt cred că principala metodă de a a crea un poiect, de a ajunge la un subiect e să stai mereu cu ochii deschiși și să fii mereu în alertă. Cam asta e baza, pentru că, de fapt, în tipul de realitate urbană care e Bucureștiul, subiectele sunt atât de multe, atât de diverse și atât de efemere încât necesită doar o muncă de atenție pentru a ajunge la ele. Nu e o chestie de muncă foarte specializată pe un singur palier al cercetării, să zic.

Adică și la nivel uman și la nivel academic și la nivel, să zic, strict de tehnică, de producție fotografică sau video, tot timpul ești deschis spre posibilitatea că mâine apare un subiect. Și mâine chiar apare un subiect, cam asta se întâmplă.

3-morarilorȘi partea mai lungă despre povestea asta este că inevitabil momentul ăsta de atenție, care e destul de complex și pe mai multe nivele, este condiționat de tot ce ai învățat și tot ce ai acumulat ca experiență și ca informație. Și mi se întâmplă de multe ori, de exemplu, să citesc încă o carte care îmi reconsideră tot modul de a vedea de până atunci, sau îl super extinde și îl detaliază și e și normal că după tipul ăsta de lectură vezi și mai multe lucruri decât ai văzut ieri.

Da, nu știu, e o chestie de atenție, efectiv și de muncă. Și în nici un caz… sunt mai multe mitologii ale artei. Există o mitologie a artei bazată pe talent, pe vocație și pe contact cu divinitatea și există o mitologie a artei bazată pe efort, pe atenție și pe muncă de producție. Eu mai mult în asta din urmă mă regăsesc. Și aici explicația este că proiectele de artă, de fapt, se fac. Și se fac în măsura în care vrei și în măsura în care depui efortul respectiv.  Cam asta e, de fapt, ideologia din spate, să zic așa.

Între 2007 și 2009 ai avut o serie de intervenții anonime în spațiul public. Care erau reacțiile „privitorilor” și câți dintre ei crezi că reușeau să le decodeze ca și lucrări de artă?

De-abia în tipul ăsta de situație în care totul e fragil și perisabil și precar poți să accepți o propunere de tipul – există puritate în lume, sau frumusețe în lume. 

studentfest+7Răspunsul este: foarte puțini. Foarte puțini le înțelegeau ca lucrări de artă în sensul în care le înțelegm noi doi, să zicem.  Există o anumită accepțiune a ideii de artă, care este o accepțiune academică, specializată, filosofică etc. Care e o accepțiune înaltă, puternic socializată, în sensul de… niște oameni care au fost la școală știu asta, niște oameni care au avut bani să mănânce, să aibă un confort și după aia să se ducă și la o galerie. E o zonă în care se înțelege arta într-un anume fel. Pe de altă parte mai există o zonă în care se înțelege arta efectiv, fără să explici nimic și asta e zona experienței. Și în zona experienței am senzația că există o comunicare minimă, nu mai mult de atât, nu exagerez și nici nu-mi fac mari speranțe, dar ea e acolo. Cu intervențiile, ce se întâmpla efectiv în zona experienței și ce-mi propuneam eu la nivelul întâlnirii intâmplătoare cu diverși care dădeau peste mine în locuri părăsite – de exemplu, recuperatori de fier, sau oameni săraci, sau cineva care trece către casă printr-un loc care n-are nici un fel de funcțiune urbană – ce mă gândeam eu, ce-mi doream eu, care era criteriul meu apropo de tipul ăsta de întâlnire era efectiv să le creez un moment de surpriză. Și momentul de surpriză, în sensul de… dai peste cineva, e surprinzător ce face, dar de fapt, dacă te uiți un pic a doua oară, îți dai seama ce se întâmplă.

cercul-de-sticla

El face acolo un cerc din bucăți de sticlă. Sau desenează un pătrat folosind niște rumeguș. Și efectiv tipul ăsta de realizare este totul. Adică nu poate fi mai mult, nici în artă în general. Vezi despre ce e vorba și ai un tip de senzație. În zona noastră, să zic așa-zisă culturală, există accepțiunea asta a artei ca un extaz al simțurilor. Văd pătratul ăla galben pe fond colorat  și zic că am simțit o senzație estetică puternică și sunt conștient de asta și pot explica asta la nivel verbal. Într-un loc părăsit, unde dă cineva peste tine făcând un cerc de sticlă spartă, se întâmplă exact chestia asta, dar la un nivel mai modest. Adică omul își dă seama că faci un cerc, i se poate părea destul de frumos ca formă, ca perfecțiune geometrică, dar nu-i pasă foarte mult și merge mai departe. Și din partea privitorului este exact tipul de răspuns pe care scontam, pentru că știam în mod realist, făcând o analiză sumară a întregii situații, că nu pot aștepta mai mult. Și sincer asta era una dintre bucuriile pe care le aveam, că uneori oamenii chiar dădeau peste mine și aveau tipul ăsta de licărire foarte scurtă. O chestie pe care am făcut-o ajungea la ei, după care mergea efectiv în neant, că nu se recupera în nici un fel mai departe.

coca cola

Și pentru mine, dincolo de tipul de relație cu privitorul, aruncarea proiectului în neant sau lăsarea lui să dispară sau încercarea de a-l trimite foarte repede către autodistrugere sau în abandon, era un punct destul de important în toată chestia. El dă de fapt și o semnificație diferită întregii acțiuni. Și semnificația e – distrugând un lucru atât de temporar, atât de repede, de fapt îl monumentalizezi extraordinar și el devine dintr-o bucată ruptă din ceva, devine efectiv o parte din eternitate. Nu știu cum pot spune lucrurile astea ca să nu sune total umflat, dar undeva acolo se întâmplă ceva de tipul ăsta, adică semnificația e mult mai puternică atunci când e ceva foarte fragil la mijloc. Mai ales când e ceva foarte fragil, foarte ascuns aproape și foarte incomplet și temporar și care nu ajunge pe podium, pe piedestal.  Pentru că e ceva în fragilitatea aia care e firesc și acolo reușești să accepți tipul ăla de gest, de genul – m-am dus eu într-un loc, acolo am avut eu marile sentimente – dar din asta am făcut efectiv un lucru care s-a rupt. De-abia în tipul ăsta de situație în care totul e fragil și perisabil și precar poți să accepți o propunere de tipul – nu știu… există puritate în lume, sau frumusețe în lume. De-abia acolo poți să accepți o frază din asta mare. Într-un lucru foarte mic.

Cam asta era metoda de bază și locul și sufletesc și mental, în care îmi doream să rămân, când reușeam să rămân în locul cel mai bun din proiectul ăla.

E cumva paradoxal că astfel de lucrări capătă o mai mare valoare artistică în momentul în care le introduci în galerie, sub formă de fotografii sau documentare video.

 Secolul XX a configurat arta contemporană ca un domeniu al precarului care este prezentat în cele mai luxoase medii și spații de expunere posibile.

Da, e o posibilitate clară a mediului și în istoria artei contemporane situația de care vorbești este hiper-vizitată și nu este nici pe departe un lucru necunoscut.

În ceea ce ma privește, eu nu prea am expus proiectul ăsta. Am expus o singură dată douăzeci de intervenții într-o galerie la vreun an jumate după ce s-a terminat proiectul și erau niște fotografii cu text și nu era aducerea obiectului în spațiul respectiv. Și într-un fel, de fapt, proiectul a trăit pe net, ca o chestie de lectură și de văzut într-un browser.  Ăsta a fost tipul de experiență al altor privitori în afară de ăia care erau în locurile pe unde mă duceam.

Și da, e adevărat ce zici tu, dar nu mă regăsesc atât de mult în asta pentru că eu nu am avut o relație foarte puternică cu locurile de expunere atunci când făceam asta și intervențiile nu prea au ajuns în galerie. Dar e adevărat, la nivel general, pentru că secolul XX a configurat arta contemporană ca un domeniu al precarului care este prezentat în cele mai luxoase medii și spații de expunere posibile. Umilul a început să fie arătat acolo unde până atunci erau arătate marile tablouri, bijuteriile și sarcofagele egiptene. Și de fapt asta e cumva zona alunecoasă din toată povestea – în mainstreamul artei contemporane umilul e vândut și considerat drept aur, monedă, capital, și e tratat ca atare.

În 2010 organizai expoziții la tine acasă, în sufragerie. Acum, în 2014, ai reușit să minimalizezi și mai mult conceptul de expoziție și de vernisaj, trecându-le în mediul on-line, prin proiectul Facebook Show.

home galleryE simplu. Facebook e noul blog. Și intervențiile mele dintre 2007 și 2009 au avut loc în momentul în care Google a oferit întregului mapamond, întregii populații care are acces la internet, posibilitatea de a-și face o pagină personală gratuită. Și atunci între 2007 și 2009 am făcut intervențiile într-un context personal și profesional destul de similar cu cel de astăzi, adică având dificultăți destul de mari de a mă integra în, să zic așa, academia locală sau academia internațională. Adică la noi există școala de arte, există niște instituții de artă și niște muzee de artă contemporană care sunt o rețea și în care, personal nu am prea mare căutare. În momentul ăsta. Nu știu ce o să se întâmple în viitor. Mi-aș dori să nu fie așa… Whatever. Dar în momentul ăsta nu există pentru mine posibilitatea ca în anul care urmează, spre exemplu, să lucrez încontinuu expoziții cu oricine din zona asta. Și din cauza asta îmi pun problema să continui cum pot pe lângă.  Și în 2014 situația e ca în 2007, adică Facebook a preluat timeline-ul de la Blogger și astfel le-au furat practic toți utilizatorii, blogul nemaifiind o media importantă. Și pentru mine ca producător de proiecte e de fapt același tip de lucru în aproape aceeași situație. Singura diferență e că nu mai invit oameni la mine acasă pentru că nu prea mai sunt dispus să gestionez situația socială și nici să dau obiectele la finalul serii, cum procedam înainte. Motivele cred că-s mai mult personale decât teoretice, în măsura în care nu știu dacă mai vreau să invit oameni la mine acasă. Asta pentru că este un efort destul de mare să produci expoziția și după aia să te ocupi și de gestionarea relațiilor care au loc acolo, lucru pe care îl făceam foarte bine înainte, dar care îmi lua foarte mult timp. Prefer să lansez mesaje în neant cu un conținut pe care mi-l aleg eu și care mă ajută să nu rămân pe loc, în mintea mea de producător. Adică lucrând pot să fac niște mici avansuri tehnice, estetice sau să-mi lămuresc niște teme, sau să închei cu niște lucruri care mi-au plăcut la un moment dat și care au rămas neterminate. Nu pot să zic că mă ajută să ajung acolo unde ar trebui să ajung ca artist, între ghilimele, adică la o recunoaștere profesională sau instituțională solidă. Pentru că destinul unui artist contemporan e să-și ducă și munca de producție, dar și întâlnirea cu instituțiile până la capăt. Adică să ajungi în muzeu cu lucrările care au fost acceptate de ceilalți, pentru că ai pus ce trebuia în ele. Nu mă ajută foarte mult în sensul ăsta pentru că Facebook Show nu stabilește nici o relație cu instituțiile. E o muncă pe lângă instituții care îmi dau seama în momentul ăsta că poate să rămână ignorată.

Galeria de acasă nu știu dacă aș fi putut-o continua, dar intervențiile le puteam continua la nesfârșit. Și Facebook Show poate continua la nesfârșit. Dar nu-mi dau seama dacă există o rațiune de a-l continua la nesfârșit. Eu îmi doresc să găsesc o cale de a evolua din asta către ceva mai… către altceva, efectiv.

Eu am un fel de ambivalență față de instituții. Că de fapt Facebook Show pune o problemă și de instituții și de resurse. Cam asta e problema centrală. Nu pune probleme de producție, că producția oricum functionează și cam asta e ideea proiectului. Să poți continua să lucrezi în ciuda dificultăților din contextul profesional. Context care nu oferă pentru moment nici o soluție vizibilă de continuitate pentru munca începută acum ceva timp.

Ca producător de proiecte de artă ți-ai dori să lucrezi cu niște galerii, să lucrezi cu niște curatori, ai vrea să fii expus. În momentul ăsta Facebook Show e un fel de aspirină pe care o iei până când ori te doare capul mai tare ori îți trece. Poate în viitor o să reușesc să am o prezență mai solidă în așa-zisul mainstream al artei contemporane. Până atunci nu pot să o las baltă și să nu fac nimic. Deși a continua să muncești nu înseamnă neapărat că vei ajunge acolo unde îți dorești, pentru că oamenii care îți dau like-uri nu sunt curatori, iar curatorii n-au nici un interes să sprijine profesional un artist care oricum funcționează în altă zonă. (râde) Într-o zonă on-line.

Pe de altă parte, e deja a șasea lună de Facebook Show. Am făcut deja cinci expoziții și urmează a șasea. Mie tipul ăsta de platformă îmi oferă exact ce îmi oferea blogul și ce-mi ofereau intervențiile, adică un spațiu de libertate relativă. Eu n-am nevoie de muzeu și n-am nevoie de instituții ca să pot să produc niște proiecte. Pot să fac exact ce vreau, nu sunt constrâns de politici curatoriale sau financiare care mereu îmi schimbă titlul de la expoziție sau îmi dau alt subiect, sau îmi pun alt statement sau încearcă să facă asta, sau incearcă chiar să schimbe lucrarea de pe perete. Adică în zona instutuțională e o luptă continuă cu conținutul impus, cu ceea ce nu se poate face, de multe ori din motive absolut banale. Cu Facebook Show nici nu ajung într-o zonă în care să renunț la ce vreau să fac. Aș putea să renunț pentru că contextul e potrivnic, pentru că n-am bani, pentru că lumea mă ignoră, pentru că îmi vine să mă las păgubaș pentru că trăiesc într-un loc marcat de ignoranță, răutate și delăsare…

Dar în Facebook Show, în toată superficialitatea lui, există și o miză serioasă și anume: proiectele făcute produc o plăcere și producătorului cât și privitorului, atâta cât e conținutul, atâta cât e disponibilitatea fiecăruia să vadă ce e acolo și e un lucru mai bun decât a nu face nimic, din toate punctele de vedere.

Deci nevoia de exprimare vine la pachet și cu nevoia de atenție.

 Eu am senzația că poți să fii artist și fără să comunici.

Din păcate da.  Și asta nu e o întrebare pe care mi-o pui tu, dar e un răspuns pe care vreau să-l dau eu.  Eu mi-am dat seama în intervenții că există un punct în artă în care poți să produci un proiect și să nu știe nimeni niciodată ce ai făcut tu și lucrarea să fie reală. Reală în sensul în care ai produs o experiență în tine, în ceilalți sau ai aruncat un mesaj în neant. Ceva, totuși s-a întâmplat. Și ăla e un prag foarte dificil, adică e un prag pe care poți să-l accepți cu un fel de eroism, în intregimea implicațiilor lui. Sau poți să nu-l accepți pentru că îți dai seama că, totuși lucrările de artă sunt plasate în zona comunicării sociale. Ai nevoie de ceilalți, e o chestie inter-subiectivă, nu este o zonă doar a minții tale. Pe de altă parte undeva în toată povestea asta există mai degrabă o decizie de luat, decât niște limite și mai degrabă o preferință decât niște opreliști finale. Adică, eu am senzația că poți să fii artist și fără să comunici. Dar se schimbă foarte mult mizele, se schimbă foarte mult tot ce faci, într-un fel. Și există cumva, dincolo de ideea de artă un lucru fundamental, o miză și mai mare în toată discuția asta și o miză foarte dificilă, adică doar sa-ți trăiești viața. Acolo este de fapt, cum să spun eu, o întâlnire între actul artistic și actul existențial care merge dincolo de încercarea de a comunica celorlalți ce ai făcut tu, ce-ai dres tu.

ambalajeNumai că nu e așa de ușor să renunți. Și e foarte greu să renunți la conversația cu ceilalți, care îți place, de fapt. Și e foarte greu să renunți la conversația cu ceilalți, doar pentru că au apărut niște obstacole.   (râde) Și mai e și plăcerea de a te auzi vorbind. În artă e inevitabilă chestia asta. Eu îmi dau seama în momentul ăsta că fie că o să fac niște proiecte care or să fie remarcate vreodată de cineva, care vor fi sau nu remarcabile și prin conținut pentru că am muncit la ele și a ieșit ceva, fie că fac niște proiecte medii ca și interes și anvergură, am oricum posibilitatea să tot produc lucruri la nesfârșit. Undeva în toată povestea asta trebuie să alegii efectiv ce vrei. Ce ți se pare că e decent în situația în care ești. Uneori și a vorbi prea mult poate fi greșit și e asta e una dintre posibilitățile clare ale mediului.

Dar îmi dau seama că există la fel de bine și posibilitatea ca să faci artă și să n-o comunici. Și există chiar un roman, al lui Paul Auster cred, în care vorbește despre un personaj care descoperă niște role cu film mut, pierdute prin anii ’20, film care era mai bun ca artă decât Chaplin, cred ca zice autorul. Lucrarea de care e vorba e ficțiune, o ficțiune pe care n-o vede nimeni și pe care la sfârșit oricum o arde unul dintre personaje că așa scria într-un testament. Totuși, ce observă, ce arată și ce dovedește Auster e că și aia era o lucrare de artă. Și că era o lucrare cel puțin comparabilă cu standardul de calitate al epocii în care a fost produsă. Dar nu e un lucru pe care să îl transformi cu ușurință în practică artistică… E nevoie de multă modestie. Și deși pot face observația că așa ceva există, mie personal mi-e greu să ajung acolo. Adică… trebuie să taci. Nu cred că vreau asta.

Unele dintre lucrările tale se petrec în spațiul comun cel mai banal, adică scara de bloc și îi angajează pe vecinii tăi. Care este relația ta cu acest spațiu comun și cu vecinii deopotrivă?

eu vreau apaCred că e mai degrabă o relație artistică decât una socială. Adică eu îi văd mai degrabă într-un peisaj mental care este bazat pe ideea de artă, decât într-unul bazat pe ideea de vecinătate. Și cumva există o suprapunere, că în arta contemporană recentă, există totuși o injecție puternică de etică. Și injecția aia de etică presupune și niște raționamente apropo de ei ca persoane, care sunt pe un anume nivel de corectitudine. Dar nu pot să zic că-mi cunosc foarte bine vecinii. M-am mutat destul de recent și nu am o relație din asta legată de copilărie sau eu știu, cu ei. Și oricum sunt niște oameni foarte urâcioși. Adică între ei sunt conflicte permanente și nu se pot pune de acord asupra lucrurilor celor mai elementare. Cum ar fi de exemplu… li s-a spus că dacă iau o decizie comună pot avea apă caldă, pentru că cineva a furat toți banii de la administrație. Și de patru ani ei nu vor să facă nimic altceva decât să se înjure unii pe alții pentru că au senzația că oricum nu trebuie făcut nimic.

Pe de altă parte, fiind mereu în mentalul ăsta de artă e foarte greu să nu-i percep pe ei și pe mine și toată situația în care sunt ca pe un artefact. Adică ne uităm în jur și descoperim post-comunismul și ca pe o sculptură deja făcută. Și cred că singura relaționare pe care o face artistul în mod real e asta – adică găsește locul prin care trebuie să tragă linia ca totul să se vadă și de către alții, care nu au deja mentalul ăla prin care se văd straturile componente ale situației. Adică există modalități de încadrare a unei realități deja existentă, dar care nu e inteligibilă în mai multe implicații pentru alții, pentru că nu se uită dintr-un anume loc, dintr-un anume punct de vedere.

Eu așa văd spațiul ăsta comun și cotidian, efectiv ca un loc de intersecție între foarte multe paliere și unde pur și simplu poți să tragi linie și să arăți și altora că lucrurile alea sunt acolo. Și poate să fie orice, pentru că e vorba de o viață colectivă și în viața aia ce-ți rămâne ca artist este să alegi tonalitățile și gamele și semnificațiile pe care le consideri dominante și pe care vrei să le prezinți într-o anume formă.

În cea mai recentă lucrare a ta, Despre Zonele Vagi, care este un lecture pe care îl ții la Lorgean Theatre, vorbești despre aceste zone vagi ca despre acele lucruri frumoase care nu intră în proiectul de artă. Din această aserțiune putem trage concluzia ca tot ce este artă este frumos, sau că doar ce e frumos poate fi artă. Cum definești frumosul?

 Cel mai rapid se rezolvă discuția despre ce e frumos, spunând frumosul este existența

Tu ai fost acolo și știi că nu e atât de simplu (râde).  Pe scurt așa, sunt mai multe intrări în toată discuția asta și toate intrările duc într-un peisaj foarte vast. Intrarea dinspre frumos și mai ales dinspre propoziția asta – zonele vagi sunt acele lucruri frumoase care nu intră în proiectul de artă – este specifică producătorului de proiecte, pe de o parte și iubitorului de artă, pe de alta. Adică, pe partea iubitorului de artă sau a cititorului de literatură, de exemplu, există cred, o conștiință comună a întâlnirilor din viața cotidiană cu povești sau cu lucruri care sunt fie artă, fie literatură, ‘de-a gata’. Iubitorul de artă și cititorul n-o să le transforme nici în roman nici în lucrare, dar le vor trăi puternic, ca pe o bucată din Dostoievski sau ca pe o sculptură de Donald Judd. Din punctul de vedere al producătorului, asta este mentalul lui continuu, pentru că el e mereu cumva… el încearcă să pună produsul final pe masă, dar până pune produsul final pe masă, are o grămadă de întâlniri cu toate stadiile proiectului, cu lucrurile care nu sunt proiectul, cu anecdote, cu nu știu ce altceva și într-un fel e mereu în zona vagă încercând să pescuiască sau să producă produsul final. Și filmul lui mental e 80% zone vagi. Adică produsul final e doar sfârșitul. Și e doar lucrul cel mai stabil și mai fix cumva, adică e ca o piatră, solidă, grea, versus un râu, mereu luând o forma nouă, mereu în mișcare. Zonele vagi sunt flexibile și nesfârșite și nedefinite în ceea ce sunt, greu de arhivat, greu de înțeles în întregimea lor, pe când produsul final e un lucru mult mai tangibil și mai precis. Lumea artei de astăzi încă acordă un interes major produsului final, chiar dacă din cauza avangardelor și a postmodernismului e foarte conștient și de zonele reziduale ale experienței estetice.

kiosk

Apropo de ce e frumos și ce nu e frumos, dincolo de ce intră în proiect și chiar de ce nu intră în proiect, sunt de părere că într-un fel sau altul frumosul este o noțiune foarte redusă în contemporaneitate. Adică ne obișnuim să spunem frumos doar la ce ne place, să spunem frumos doar la ce e artă și cam atât. Și de fapt, filosofic vorbind, dar și existențial, noi știm că frumosul e undeva și în urât. După aia dacă mai facem niște raționamente de mai mică sau mai mare anvergură, ne dăm seama că, de fapt, frumos este efectiv întâlnirea noastră cu lumea în sensul cel mai banal. Te trezești dimineață, te uiți pe geam, îți place, nu-ți place tot e frumos. Ceva e frumos acolo, oricum ar fi. Și nu e frumos în sensul ăsta redus, de îmi place, ci pur și simplu pentru că este. E ceva acolo. E o existență.  Și de fapt, într-un fel, cel mai rapid se rezolvă discuția despre ce e frumos, spunând frumosul este existența. Nu mai vorbim dacă ne place sau nu. Ce este în jurul nostru, aia e frumos.

Și discuția despre zone vagi cumva asta încearcă să facă: dinspre producător să spună iubitorilor de artă – știm că și voi vedeti ce vedem și noi, adică dincolo de produsul final e o întreagă lume de experiențe care sunt așa, cercurile concentrice din jurul produsului duc foarte departe și acolo sunt experiențe la fel de substanțiale ca o carte de literatură, sau o sculptură, o instalație, sau un tablou. Și dinspre ideea redusă de frumos către ideea extinsă a lui, e discuția despre tot ce există în jurul nostru – fiind o existență nu are cum să fie decât, cum să spun, nu numai frumos estetic, ci pur și simplu, aici ar trebui lăsat puncte puncte.

Mai simplu spus, în secolele XX, XXI avem o accepțiune redusă despre ideea de frumusețe, redusă la plăcere și artă și dincolo de accepțiunea asta redusă e o întreagă existență care ne solicită estetic tot timpul. Hai s-o lăsăm așa! (râde)

surse fotografii lucrări: mirceanicolae.ro și mirceanicolae blogspot

EVENIMENTE

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *