CinePOLSKA – filme poloneze la București
PEOPLE OF ROMANIA se lansează la galeria Simeza
All Stars For Outernational
La drum cu tata, un road movie plin de candoare, din 3 februarie în cinematografe
Made in RO - Târg de design românesc, ediția #8

Coada lunga

de Mihai Ghiduc  |  2 mai, 2011  |  1 comentariu

The Pinochio situation sau De ce are copyright-ul o coadă foarte lungă (part I)

Textul acesta e mai ales despre economie, dar are destul de multă legătură cu copyright-ul şi cu muzica. Ce treabă are asta cu muzica? Păi cam aceeaşi treabă pe care o are muzica cu industria muzicală. Explică cum fac bani nişte oameni care nu fac muzică, ci doar o vând.

Totul porneşte de la un lucru evident: Internetul a schimbat radical lumea vânzărilor cu amănuntul. Cum? Păi, e destul de simplu de explicat. Într-o librărie clasică găseşti câteva mii de volume. Mai mult, acestea respectă o veche lege economică, numită distribuţia Pareto (sau legea 80/20): 20% dintre cărţile din librărie produc 80% din veniturile respectivei prăvălii. O dată cu Internetul, lucrurile s-au schimbat, iar Chris Andreson, redactorul-şef de la Wired, a fost cel care a dezvoltat teoria care explică cum funcţionează în momentul de faţă vânzările în cartea The Long Tail: Why the Future of Business Is Selling Less of More (sau Coada lungă – De ce viitorul în afaceri înseamnă să vinzi câte puţin din toate).

Pornind de la exemplele Amazon, Netflix sau Rhapsody (un fel de iTunes mai puţin celebru la noi), Anderson a descoperit că legea 80/20 nu mai funcţionează. O dată ce spaţiul de raft devine mult mai ieftin decât într-o librărie clasică, firmele îşi permit să pună la vânzare mult mai multe produse. În cazul mp3-urilor, spaţiul de stocare este infinit, iar costurile tind spre zero (mă rog, în condiţiile în care ai totuşi buget pentru nişte hale pline cu hard disk-uri şi mai trebuie să plăteşti şi cotă parte la Enel-ul local).

Ei bine, în acest caz, deşi în continuare există hituri şi topuri şi vânzări record pentru o piesă sau un album, distribuţia seamănă ceva mai mult cu o chestie din aia despre care am învăţat unii în liceu că se cheamă asimptotă – deşi pare că se apropie de zero, tinde spre infinit. Faza cu adevărat interesantă este că, deşi melodiile care nu sunt hituri nu vând decât în cantităţi extrem de mici, cumulat,sum ele obţinute din aceste vânzări se apropie sau chiar depăşesc ca valoare sumele pe care le adună un magazin online ca iTunes din U2, Michael Jackson sau Madonna şi fraţii lor ultrapromovaţi. Mai mult, se pare că orice album, oricât de obscur şi ascuns în măruntaiele siteului ar fi el, vinde măcar o piesă pe an, cât să aibă Steve Jobs bani de un bacşiş decent la McDonald’s.

Cam asta-i coada lungă. Pe scurt: dacă poţi vinde pe un singur site toată muzica din lume (mai puţin Prince şi The Beatles, cărora nu prea le plac vânzările digitale), vei câştiga cei mai mulţi bani din muzica care nu se dă la radio şi la MTV. Mai mult, respectiva distribuţie a veniturilor rămâne asemănătoare oricât de mult ai împărţi pe nişe respectiva muzică. Vei avea o coadă lungă şi dacă vinzi doar muzică clasică, şi dacă vinzi electronică, şi dacă vinzi dubstep, chiar şi dacă vinzi doar piesele lui Holograf care conţin cuvântul „dragoste“ (cam toate, la o verificare sumară).

Cum Anderson şi-a publicat cartea în 2006, pornind de la un articol din revista pe care o conduce, de prin 2004, cititorii au avut timp să descopere „cozi lungi“ şi în jocurile Lego, şi în filatelie şi în industria telefoanelor mobile şi presupun că şi în filmele cu zombie. Aşa că-mi permit şi eu să remarc că aşa numitele „drepturile de autor“ se dovedesc, la rândul lor, un exemplu perfect al cozii lungi, care-i avantajează, ca întotdeauna, pe intermediari (care răspund la răufamatele nume de Organisme de Gestiune Colectivă şi major labels). Povestea asta urmează să fie discutată în partea a doua.

The Pinochio situation sau De ce are copyright-ul o coadă foarte lungă (part II)

Prima „coadă lungă“ identificată în lumea drepturilor de autor muzicale (e doar un exemplu, funcţionează relativ la fel de eficient şi în alte domenii artistice) este chiar muzica de care se ocupă organismele de gestiune colectivă (UCMR-ADA ia banii pentru autori, CREDIDAM, pentru interpreţi, UPFR, pentru label-uri). Conform legii, aceştia geswtionează practic de tot ce înseamnă muzică modernă (păstrarea drepturilor timp de 70 de ani după moartea autorilor înseamnă că doar ce a fost produs de tipi care au murit înainte sau în primii ani ai celui De-Al Doilea Război Mondial se găseşte în domeniul public). Partea amuzantă e că deşi acum aproape totul se face pe computer, iar vreo 80% din indivizii care fac acum muzică n-au trecut printr-o şcoală de profil, legea protejează partiturile (pe care, cei mai mulţi artişti au probleme reale de a le completa atunci când se duc cu ele la UCMR). Ceea ce înseamnă că deşi Beethoven e în domeniul public, nu poţi asculta o înregistrare a unul concert pentru că trebuie plătiţi violonistul şi tipul care, din când în când, loveşte două talgere.

Mai mult, legea se îngrijeşte ca nici măcar artiştii să nu aibă prea multe de zis în privinţa respectivelor UCMR-uri, introducând gestiunea colectivă obligatorie pentru anumite chestii esenţiale – cum ar fi radiourile, televiziunile şi aşa numitul ambiental (cealaltă coadă lungă care îmbogăţeşte pe cine nu trebuie). Acum, uită-te puţin la graficul unei „cozi lungi“ şi încearcă să-ţi dai seama cum s-ar putea ca banii colectaţi pentru un artist îi ajung acestuia pentru mai mult de o bere. Nu-s foarte mulţi cei din prima parte a graficului, de unde şi disperarea multora de-a ajunge prieteni cu Morar sau cine ştie ce şmecher de la MTV, să-şi facă piesele cât mai vizibile. Cum UCMR-ADA foloseşte pentru a ţine evidenţa un soft ultraperformant, adică un fişier Excel, să fii în capul cozii lungi arată chiar mai bine în cont decât în realitate, în timp ce tot ce scade sub preţul unei lăzi de bere riscă să nu fie nici măcar luat în calcul.

De fapt, cam 70% din banii pe care-i încasează UCMR nici măcar nu se ştie prea bine cui ar trebui să fie împărţiţi, aşa că ori ajung, prin redistribuire, tot la cei din fruntea topurilor, ori se în diverse proiecte obscure şi dubioase (şi unele guri rele vorbesc chiar de ceva afişe electorale). Adevărul e că există doar o singură variabilă certă în toată povestea asta: procentul de 15% care revine, prin lege, organismului de gestiune colectivă. Situaţia e cam la fel în cazul CREDIDAM, care se mai ocupă, la grămadă, şi de interpreţii din filme, reclame, piese de teatru sau de balerinii de la Dansez pentru tine, ceea ce face Excel-ul acela ceva mai complicat. Doar UPFR-ul o duce mai bine, fiindcă numărul membrilor este cu mult mai mic, iar casele de discuri sunt, la rândul lor, gestionarele unor „cozi lungi“ de artişti care să le aducă profit (şi aici vorbim deja de banii care le revin legal, prin contract, lor, pentru editare – nimic din ce ajunge aici nu merge mai departe).

The Pinochio situation sau De ce are copyright-ul o coadă foarte lungă (part III)

O a doua „coadă lungă“ descoperită în lumea drepturilor de autor muzicale (şi aici e vorba aproape exclusiv de această zonă artistică) e chiar mai perversă decât prima. Este vorba de banii proveniţi din aşa numitele „copie privată“ şi „ambiental“. Prima, înseamnă o taxă care se aplică la vânzarea oricărui produs care poate fi folosit la copierea sau ascultarea muzicii (CD blank-uri, iPod-uri, radiocasetofoane, telefoane mobile etc.). Avem, evident, o distribuţie similară cozii lungi care, mai mult, nici măcar nu vine cu vreun playlist ataşat, pentru că nimeni nu are cum să ştie cum vor fi folosite.

„Ambientalul“ înseamnă toate locurile în care e posibil să se asculte ceva, de la autocare, la baruri din Ferentari, indiferent dacă e vorba de un album cu manelele lui Guţă sau de un audiobook cu Mein Kampf (nu-i o glumă, chiar există). Desigur, pentru a colecta respectivele taxe (sunt trei, câte una pentru fiecare organism de gestiune colectivă, şi ar putea fi mai multe dacă respectivele OGC-uri se înmulţesc), inspectorii trebuie să-i convingă pe proprietari că mai trebuie să dea o dată bani pentru nişte CD-uri pe care ei ştiau că le-au plătit. Iar asta e riscant, mai ales în Ferentari, unde nu se ascultă totuşi Mein Kampf, dar se aplică vârtos şi bine plasat nişte principii extrase de acolo. Uneori cu sabia.

Chiar şi într-o lume ideală, în care toate aceste taxe ar fi colectate 100%, în care s-ar şti cu precizie tot ce s-a ascultat într-un an de zile oriunde în România, n-am avea decât două certitudini: 15% din bani rămân la organismele de gestiune colectivă şi undeva pe la 80% din artişti nu vor primi suficienţi bani pentru a avea un trai decent doar din drepturile colective colectate de respectivele instituţii. Chiar şi hiturile de anul acesta, vor fi undeva  în coadă, nerentabile, după 10 ani, ca să nu mai vorbim un viitor îndepărtat, la  70 de ani la moartea autorului.

Aici e minciuna. „Vrem să extindem protecţia la 90 de ani de la moartea autorului. Vor câştiga rudele“. „Vrem să câştigăm şi din melodiile pe care ţi le pui pe mobil când te sună cineva. Se aud în public, iar autorul pierde bani.“ „Vrem să câştigăm bani din fiecare streaming online, pentru că nu se mai vând CD-uri şi moare Lily Allen de foame“. „Vrem să se închidă Pirate Bay, că ia mâncarea de la gură secretarelor de la EMI“. Un căcat! Adevărul e simplu: „Vrem cât mai mulţi bani, pentru că cel puţin 15% ne rămân nouă“.

Priveşte iar graficul şi vizualizează unde e locul unui artist. O picătură într-un ocean. Cei mai mulţi vor câştiga bani doar din concerte, vreun norocos contract de imagine sau dacă-şi vând o piesă pentru vreo reclamă sau vreun generic de film. Desigur, se vor mai auzi din când în când vocile unora ca Bono, care se vor plânge că pirateria îi împiedică să-i hrănească pe cei 30 de mici africani pe care i-au adoptat după ce au luat un trip „tare, frate!“ şi pe care nu mai pot să-i dea înapoi, ca să-şi recupereze iPod-ul. Da’, a naibii, ia uite ce bine stau ei cocoţaţi în vârful „cozii lungi“.

 

EVENIMENTE

Un răspuns la “Coada lunga”

  1. […] într-o librărie clasică, firmele îşi permit să pună la vânzare mult mai multe produse. (coada-lunga-part-i.html) Share this:TwitterFacebookLike this:LikeBe the first to like this post.   Leave a […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *