LALELE, LALELE - prima premieră a anului la MACAZ
CinePOLSKA – filme poloneze la București
PEOPLE OF ROMANIA se lansează la galeria Simeza
All Stars For Outernational
La drum cu tata, un road movie plin de candoare, din 3 februarie în cinematografe

[22.05-23.06]

de Vera Ion  |  25 iunie, 2011  |  0 comentarii

La micul dejun ne intalnim pe terasa la hotel europa cu tudor gheorghe si un impresar cu aspect de pimp care se uita lung la masa noastra. O tipa la vreo 50 cu o fusta care are un fermoar de sus pana jos la spate, alearga pe terasa dupa ce a plecat tudor gheorge intreband de maestru. Pimpul ii da un numar de telefon/sau o cheie de la o camera, nu reusesc sa vad prea bine, tipa ii multumeste si alearga inauntru. La alimentara, o doamna la vreo 60, fosta frumusete, acum permanent alcoolizata. Vinde la raft. Privirea ushor goala. Parul lung, vopsit roshu, cu un trandafir de plastic alb, mare. Impletit in coada. Pare mereu abulica, zambeste absenta, si repeta cu voce tare de vreo doua ori ce ii ceri. S cere tigari si ea se zapaceste, nu stie ce tigari are. Se duce la raft si 3-4 pachete de tigari, marci diferite. Pe care i le arata. In alimentara se aud mereu melodii nostalgice. Cel mai des- iubire bibelou de portelan. Pe drumul spre piata, o doamna la fereastra, cu o pisica. Pisica sta pe un presh aranjat pentru ea pe pervaz. Bate vantul. Doamna isi fumeaza tigara, priveste in departare si isi tine cu mana pisica sa nu cada. La shaorma, o doamna la vreo 50 de ani, singura in dugheana. Cum comandam, sare in picioare, intinde 2 lipii in mini-bucatarioara ei, si intreaba fericita- vreti sos de maioneza cu usturoi? Am unul excelent. Maioneza, ustroi si oregano. N-ati mai manca tasa ceva. Incepe sa aseze bucatile de carne simetric pe lipie. Se uita la aranjament, le mai muta un pic meticulos cu furculita ca sa acopere toata suprafata.

Dimineata cand ma duc din cand in cand sa cumpar 6/8 pliculetze de ness, vad o tipa blonda care sta in pioare langa un stand de loto sau ceva de genul. Sta de la 8 dimineata pana seara langa o tejghea portocalie sub o umbrelutza portocalie, din cand in cand amesteca intr-o cafea la pahar de plastic. Foarte rar mai vorbeste cu cineva care se opreste la tejgheaua ei. Nu face eye contact cu persoanele care nu se opresc la tejghea.

Observ ca dimineata barbatii peste 50/60 de  ani care merg pe strada sunt intr-o stare de excitare perpetua. Toti fara exceptie itzi sorb din ochi picioare/tzazte/fund tot ce pot sa prinda cu o privire staruitoare majoritatea isi incetinesc si mersul cand vad ca e rost de ceva de genul, isi iau timp si se delecteaza timp de aproape un minut, cat reusesc sa faca interactiunea sa dureze. Toti poarta aceeasi uniforma- palarie deschisa la culoare, vesta cu buzunare, pantaloni subtiri de stofa, plasa si in functie de varsta baston. Majoritatea pe la zece dimineata incep sa bea si seara ii regasesti la secu jucand table. Directorul casei de cultura si tehnicienii sunt tot din categoria asta, mai putin vesta cu buzunare, directorul trebuie prins la 8 dimineata ca sa nu fie beat si tehnicienii nu trebuie pusi sa se catere pe shtangi. Prima intalnire cu directorul o avem pe 8 iunie dupaamiaza la ora 4, dupa ce ne intoarcem de la cluj. E deja beat. Imi pun the little black dress cheia succesului si cand ne cunoastem ii intind mana calduros. Urmeaza o discutie cu alte reguli de logica decat cele la care apelez in mod normal. Suntem in birou doua fete si un baiat, directorul si inca un domn care pare mai putin beat deci devine aliat instant, din momentul in care incepe sa ne priveasca cu simpatie. Batalia se da pentru stabilirea datei spectacolului si fixarea repetitiilor in sala. Spectacolul il vrem pe 18. Mai avem o saptamana jumătate de repetitii in care am vrea sa intram in sala. Dupa ce ne-a fixat ca informatie uitandu-se pe o hartie pe care scria ”teatru mihail kogalniceanu sorin poama”, directorul e dispus in sfarsit sa discute. Ii spunem data, si ne zice ”va promit ca pana pe 17 nu avem nici o zi libera”. Nu se poate, zicem, ca ne trebuie sa intram mult mai devreme in sala. Nu e nimic liber, zice. Nici o zi, nimic. S incepe incet incet sa se enerveze eu si cealalta fata ne pastram zambetul. S iese sa isi ia o cafea. Directorul se panicheaza- ma lasi singur cu ele? Stati linistit ca nu va facem nimic spun mucalita. De asta imi era si cel mai frica spune mucalit. Iau o bucata de hartie- deci cand sa pun repetiile ii zic. Azi suntem pe 8, pun de pe 9 incolo? Pai nu e nimic liber zice. Continuu sa fac pe proasta= deci pun pe 9, 10, 11 pana la sfarsitul saptamanii si dupa aia mai vedem pt saptamana cealalta? Pai nu e nimic liber. Celalalt domn, care a asistat tacut la discutie, zice- dom dierctor da daca ne uitam pe diagrama? Uita-te zice directorul ofuscat. Dar am serbari in fiecare zi. Haideti sa vedem totusi programul pe diagrama, zic. Aliatul iese, un minut de glumitze si asteptare. Intra inapoi- dom director, nu e diagrama! Ne uitam cu totii unul la altul. Directorul recupereaza pe statut- hai ma du-te si caut-o in camera cealalta ti-e lene sa mergi un metru mai incolo? Celalalt iese, directorul ne priveste multumit. I-a zis-o. Incep sa ii explic de ce e foarte important sa intram pe scena, da din cap cu importanta. Sigur, inteleg. Actorii trebuie sa se obisnuiasca cu scena. Sigur.  Intra celalalt cu diagrama, o hartie mototolita cu cateva date scrise indescifrabil. O luam la puricat si descoperim ca zilele de vineri sambata si duminica sunt libere. Sambata si duminica libere oricum, iar la vineri nu se intelege ce scrie asa ca ii sugerez sa taie si sa ne puna pe noi. Reusim sa obtinem vreo 4 zile de repetitie saptamana asta, dar saptamana cealalta- ”nimic pana pe 17”. Plecam. Saptamana urmatoare revin la 8 dimineata, again fustita eleganta, fresh, zambitoare, la el in birou. De data asta e treaz, ma invita sa stau jos. Stabilesc inca o zi de repetitie si il rog sa scrie in diagrama citet data spectacolului. Ora 19? Pai domnisoara suntem in Vaslui, va zic eu la 7 nu vine nimeni. Trebuia de la5 pus. Acum l-am anuntat, nu mai avem ce face, zic. Trebuia sa ma intrebati si pe mine. Si apoi- pai bine domnisoara da spectacolul cine mi-l plateste? Pauza. Trebuie platit? Sigur, spune. Sala, oamenii, toate astea ce credeti ca le fac pe caritate? Repetitii v-am lasat da chiar asa nu se poate. Cat? Zic. 2 milioane jumate. Sigur, rezolvam. Il asigur de cateva ori desi stiu ca nu avem nici un ban. Trece spectacolul pe diagrama. Apoi imi arata amuzat ceva in fata lui. Pe televizorul din fatza e un ceas, iar pe perete in spate alt ceas.  Zice- cat e acum ceasul? 9 fara un sfert raspund. Ei poftim. Ia uitati-va. Asta de pe televizor cat arata? 8 jumate. E 8 jumate?nu. ala din spate cat arata? 9. E 9? Nu. Am 2 ceasuri si nici unu nu merge. Si eu ce fac? Ma uit la amandoua in acelasi timp si imi iese ora exacta, zice prapadindu-se de ras.

Desi n-avem bani, pokemonii reusesc sa gaseasca sponzorizari- vreo 200 de lei, catering 13 portii de pranz pentru ultima zi, print gratis, scaune si decor pentru spectacol, parteneriate media. Spectacolul iese excelent, sala de 600 de locuri e pe 3 sferturi plina, mare parte tineri de liceu si gasti de prieteni. Unii mai zgomotosi in spate- gasca de la secu care aplauda zgomotos de cate ori se pronunta numele secu si isi trec peturi de bere de la unul la altul. Comentarii si exclamatii cand apare cineva in colanti stramti, explozii de ras cand se dau palme pe scena. Sau la replici care fac click cumva cu experienta colectiva, gen ”eu te-am facut, eu te omor”/ ”ce-ti trebuie tie la 15 ani sa-ti pui sarme in bot”. Am impresia ca asist la un meci de fotbal, cum vorbeam cu s care imi explica mereu despre fotbal. Una e sala, una sunt pushtii de pe scena. Care pana la urma reusesc sa stapaneasca sala sa o faca atenta si sa isi faca spectacolul desi sunt intrerupti constant de ropote de ras/comentarii/exclamatii. Dupa spectacol stam in teatrul de vara bem si jucam adevar sau provocare. Dimineata luam trenul spre bucuresti. Seara se presupune ca avem spectacol cu ich clown de la 7. Pe care il anulam la 7 fara 5 din cauza unor probleme cu organizatorii care l-au anuntat de la 9. In Bucuresti petrecem ultima noapte la million dollar si joi dimineata londra. Ajungem si ne intalnim in aeroport pe Luton cu William, care avusese avion spre Londra in aceeasi zi cu cateva ore mai devreme. Bem o cafea in aeroport impreuna. Ne arata costumul pe care si l-a cumparat- un costum de clown, cu palarie de mag. Se imbraca in costum in aeroport razand. Lumea in jur incepe instant sa zambeasca si sa se opreasca. Ne povesteste ca si-a gasit telefonul si aparatul pe care le-a ascuns intr-o carpa acum  vreo doi ani in Londra, intr-o casa parasita. Si-a gasit cazare in Golders Green cu 60 de lire pe saptamana si o sa lucreze aici pe vara. Ne invartim vreo doua ore in centru si gasim apoi ICR-ul, unde ne cazam pentru 2 luni la mansarda.

EVENIMENTE

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *