La marginea orashului intr-un cartier de blocuri, ascuns cumva de strada, un cartier rezidential cu case superluxoase, curti si cate un caine imens inchis in fiecare curte. Sunt cu cativa pusti care locuiesc acolo, si care imi arata strazile pe care au copilarit. Ma duc si mai inspre margine, unde se defriseaza terenul pentru a se construi mai multe case, din ce in ce mai multe. Imi arata vila viceprimarului- care de fapt nu se vede din cauza gardului imens de trei metri, solid, de ciment, fara nici o fisura, si cu camere de filmat plantate pe gard din doi in doi metri. Pe una din usile de fier, numele unei retele de security. Dincolo de vila viceprimarului, si mai inspre margine, o sina de tren, unde pustii au fumat pentru prima oara iarba, si mai incolo, un camp plin de de stalpi de inalta tensiune care pacane nonstop. Sunetul se aude ca o armata de lacuste. Stam si ascultam. Unul din pusti nu e din cartierul rezidential, locuieste intr-un camin in afara Bucurestiului, si a venit in orash in vizita- sa se puna in miscare, cum zice. Tocmai “coboara” dupa doua zile de party si 5 pastile- mai trebuie si creierul pus in miscare, zice. Sta sub stalpii de inalta tensiune si asculta curentul electric. Cat de tare imi place sunetul asta. Visul lui e ca prietenii lui, care fac si grafuri, sa faca un graf mare cu numele lui, mare cat sa acopere tot gardul lui nea M. Nea M. are o casa in marginea cartierului, unde incepe campul. Are supermasini, un gard imens prin care nu vezi nimic, si spune ca se ocupa cu tamplaria. Pe gardu ala au invatat ei sa dea desene. T. imi zice ca din cand in cand mai vezi cate o masina mai dubioasa care opreste in fatza curtzii si nea M. ii da un pachet. Apoi masina pleaca. Pe camp mai apare o masina din asta superscumpa, cu numar strain. Traverseaza campul pe diagonala, pe mirishte, si dracu stie unde se duce. T. imi mai spune si ca unul din prieteni a gasit aici un cadavru. Nu e bine sa vii aici noaptea, zice, ca daca te prind te fut in cur. T. se incarca de la electricitate. V canta- “daca vrei sa te prajesti nu tre sa pleci/poti s-o faci la fel de bine si aici in Bucuresti”.

Mai gasim- tufe imense de canepa, monitoare aruncate, mormane de gunoaie. In timp ce baietzii culeg cate un buchetzel de canepa, dintr-un garaj parasit iese un tip la vreo 50 de ani, genu hippiot batran, care se uita la ei si le zice- “e greu, ma baietzi, e greu…” Ii pufneshte rasul- ati incercat si dumneavoastra canepa din asta? “E greu… e greu.” Zice tipul, si dispare.

Jucam spectacolul de 2 ori si cunoastem o trupa de actori irlandezi, The company. Vin cu un spectacol in cadrul festivalului national de teatru- Who killed Fergus killpatrick? Ne imprietenim repede. Iesim prin orash. Sunt absolut tripati de arhitectura Bucurestiului, mai ales in centrul vechi. Orasul asta e un mash-up imens, zice unul din ei- cel mai tanar, care a fost in timpul saptamanii bolnav si acum abia asteapta sa se imbete. I absolutely fuckin love it. In Dublin e previzibil cum arata cladirile. Stii arhitectura, nu te surprinde nimic. Aici e pur si simplu altceva.

Mergem de Halloween in centrul vechi, unde niste oameni cu niste ochi imensi in loc de cap impart pliante. Pe strazi, tipi insangerati cu colti de vampir. Langa banca in forma de barcutza pe care scrie Dorna si care e plantata chiar langa Gregory’s, un folkist canta la chitara. Centrul e plin de tipi zgariati insangerati, vrajitoare, diavoli. Imi aduc aminte ca, in urma cu o saptamana, cand nu era Halloween, treceam cu un prieten tot pe acolo si am evitat in ultimul moment o gura de canal, apoi la cativa metri ne-am intalnit cu o pustoaica care ma saluta, o stiam de undeva, si imi zice- ce tare ca tu ai vazut canalul. Eu nu. Si imi arata piciorul ei, zgariat de sus pana jos si cu pantalonul sfashiat. Trecem pe langa un club in care vedem in vitrine niste dansatoare in chilotzi, care se misca ritmic intr-o lumina rece de neon. Ajungem la un bar unde au muzica gen guns’n’roses si apoi cheeky girls, si ne punem sistematic pe baut. Tipul tanar e in continuare supertripat cu Bucurestiul- I absolutely fuckin love this place. Se imbata cel mai repede. Bem shoturi de tequila+bere+shoturi de tequila+bere x n ori.  Vorbesc cu S. ca irlandezii sunt ca molodvenii, filingoshi si loud si foarte entuziashti, calzi. Radem, cantam batem cu degetele in masa de sticla. Singura persoana care ramane in apropierea mesei noastre e o tipa care pare beata, si sta undeva in margine/spate pe un scaun cu capul pe spatar, si zambeste uitandu-se in gol. Pare ca asculta ce vorbim si chicoteste de cate ori radem. E dragutza, are parul lung si buze frumoase. La un moment dat cere o tigara la noi la masa, apoi se intoarce pe scaunul ei, ia spatarul in bratze, isi pune capul pe spatar si zambeste din nou, cumva alintandu-se. Dar nu se uita la nici unul din noi. Ramane asa, cu capul pe spatar, si ma gandesc ca poate o sa adoarma. Continuam sa fim loud’n’drunk and all that. La un moment dat, un tip inalt cu o sapca cu cozorocul la spate si ochii holbati urca scarile, se duce la fata, o ia de haine si o arunca in jos pe scari- pleaca!! Pana sa riposteze in vreun fel, fata e aruncata. Apoi tipul vine la noi – scuze, bai, mii de scuze. Dar e nebuna. Pe bune. Asta e barul meu si stiu ce vorbesc. N-are voie sa stea aici. Are si acte la spital si tot. E nebuna-nebuna.  Si pleaca. Ne ducem dupa el- bine, dar n-a facut nimic. Statea si ea pe scaun. Nu ne-a deranjat cu nimic. Tipul intre timp are tricoul sfashiat si ochii si mai holbatzi- bai crede-ma, ii explica lui S.- e stalkeritza de-aia. Uite ce mi-a facut. Arata spre tricou. Se tine dupa mine nonstop, m-a terminat. Sun la politzie. Fata a fugit undeva afara din bar, mai sus pe o strada si sta ascunsa acolo. Bodyguarzii incearca sa-l calmeze. Ne intoarcem la masa. Irlandezii sunt ushor puzzled. Unul din ei pleaca. Nu prea poate sa isi refaca filmul cu guhs’n’roses si cantece. Aflam ca atunci cand pleci fara sa zici nimic, se cheama ca you go skinny. Ceilalti canta urland- “ooo, I’m an alien/I’m an Irishman in Bucharest…”

Strang decorul de la mnac si merg cu bicicleta spre casa. E ceatza. Imi cumpar o shaorma ieftina de la kogalniceanu, 5 ron aia mare. Din rondul unde in vara am fost miruitzi de un boschetar preot inainte sa plecam la Berlin. La shaorma lucreaza acum vreo 6 tipe in acelashi timp, si coada e mereu de 5-6 persoane. Una din ele are casti si vorbeste la telefon in timp ce prepara shaorma. Mainile nu i se opresc, merg incontinuu, foarte repede, dar vocea e calma. Pai si tu ce mai faci… da? Si eu. La munca. Mai nimic… plictiseala.

Merg cu bicicleta spre eroilor, academie. Merg o bucata de drum pe langa dambovitza, lumina e portocalie, incetzoshata, si apa neagra. Vorbesc cu mama, care imi aduce un pui de pisica pe care l-a gasit inghetat langa poarta de la tzara. Ti-l aduc, spune mama, da s-ar putea sa moara pe drum. E rece si nu mai respira. Eu incerc sa-l incalzesc, da nu cred ca scapa. Acasa, la caldura, pisica isi revine. Ii pun lapte si musca din farfurie. Nu stie sa manance, incearca sa muste. Se incalzeste. Incepe sa toarca.

Dupa al doilea spectacol, cunosc o tipa care tocmai s-a intors de la master din Olanda. Imi spune ca de cand s-a intors a invatat sa fie mai toleranta. Sa nu se mai enerveze pe soferul de taxi, sa inteleaga de ce e asha si nu altfel. Si sa incerce sa nu mai traga de ea atata, ca nu e nici o panica. Sa scape de sentimentul ala de vinovatie cu care am crescut aici. Si de panica. Ca daca a invatat ceva din vest, asta a invatat- no pressure. Faci ce poti, atat cat poti tu. Mergem dinspre casa poporului spre parcul izvor, si vorbim despre cum era inainte sa pleci si cum e dupa. Nu cred ca o sa vina nici o depresie, imi spune. Cel mai important lucru pe care l-am descoperit e sinceritatea fatza de mine. Si dupa ce am descoperit asta, e perfect. Atat imi trebuie. Daca sunt sincera cu mine, I can handle all the rest. Bucurestiul e un oras frumos. Si Berlinul e un orash frumos. Niste orashe ca toate orashele. Nu exista ca Bucurestiul e vai de mama lui, si Berlinul e wow. Niste orashe, amandoua. Nu cred ca o sa vina nici o depresie. Ce depresie? Vreau sa stau aici. Vroiam sa plec la Berlin dar mi-am dat seama ca de fapt aici ma trage inima sa raman. In Bucuresti. Mi-am schimnat sistemul de raportare la lume. Nu pot sa mai plec inca intr-un loc si sa-mi fac prieteni pe care apoi sa ii parasesc.

Ma gandesc la prietenii pe care i-am parasit si eu. Cea mai mare frustrare cand rj a avut accident de masina si eu mi-am dat seama ca nu am cum sa ma duc la el, in Washington, la sute de kilometri distanta. Dimineti de dat cu mopul sistematic si furios la job numai ca sa nu ma mai gandesc la asta. Apoi  Rj imi scrie ca operatia estetica a fost un succes si si-a refacut fatza. Si-a refacut si camera dupa accident si acum are un perete intreg acoperit cu poze cu noi. Pana la operatie, imi scrie, isi pierduse auzul si memoria pe termen scurt. Stia cine e, unde e, ce s-a intamplat in mare dar nu stia ce s-a intamplat ieri, si traia numai in prezent, chestie care se pare ca i-a modificat personalitatea. Emotiile ii erau date peste cap si ele, si din cauza asta nu i se parea deloc grav ca are fatza facuta zob si ca e surd de o ureche. Traia ca un goldfish. Si se bucura ca are voie sa manance cata inghetzata vrea el- pentru ca pana in decembrie oricum nu poate sa manance decat chestii lichide. Iubitul lui era ingrozit ca nu mai seamana cu the old rj absolut deloc si ca s-ar putea sa nu isi mai revina niciodata. Apoi si-a refacut fatza, i-a revenit si memoria pe termen scurt, si se pare ca i-a revenit si personalitatea. Sunt foarte recunoscator ca traiesc, imi spune. Mergeam la o petrecere cu prietenii si pur si simplu nu am vazut masina. Nici ea pe mine. Si boom. Acum totul revine incet incet la normal.

Dimineata dupa o noapte cu prietenii dorm zece minute si merg la biserica, asa cum i-am promis mamei ca voi face inainte sa plece in Italia. Ea canta in cor. Adorm in picioare, in timp ce in jurul meu toata lumea canta. Se sta pe bancutze. Oamenii se mai ridica se mai aseaza dar toti canta si se roaga- miluieshte-ne doamne, si apoi se roaga pentru morti, vii, patriarhi si pentru acoperishul bisericii, care e in constructie. Eu adorm si ma trezesc repetand cumva in somn miscarea lor de ridicat/asezat pe bancutza, si mi se pare ca asist la constructia patternului de dumnezeu in capul oamenilor prin cantecul pe care il canta cu totzii, moment in care se leaga de fapt toate chestiile cu dumnenzeu e acolo unde se aduna mai multi etc, pentru ca in ultima vreme am citit despre creier, accidente cerebrale si despre cum se permanentizeaza anumite sinapse prin repetitie therefor prin repetitia comuna prin cantec a lui dumnezeu ei il creeaza pe dumnezeu in capul lor rezulta e cumva ca la bancurile alea in care de fapt poanta vine printr-o schimbare ushoara a sensului, therefor la intrebarea exista dumnezeu raspunsul e poate fi da 100%, dar cu accentul modificat de pe o realitate pe alta. Adica in mod clar in momentul ala cand cantau in mintea lor exista. Asa ca pot sa zic ca il vad pe dumnezeu, certificandu-mi presimtirea pe care am avut- de dimineata, cand mi-am zis ca din cauza nesomnului sa vezi ca ma pocneste vreo revelatie azi. Apoi merg la otopeni si mama se duce dincolo de linia de frontiera, eu alunec in and out reality, beau cappucino de 16 lei si ma uit la stirile zoom.

http://soundcloud.com/b0g/sanchio