Antoaneta Ralian, Mitos Micleusanu si Marius Chivu ne invita sa tragem cu ochiul si urechile in amintirile despre primele dezamagiri in dragoste. Cum aratau idilele consumate in gradinile Romanului din anii ‘30, cand privirile erau cel mai eficient vehicol al amorului, cum poate religia sa desparta doi adolescenti si cum arata schema pentru o metafizica a dezamagirii, aflam alaturi de trei dintre autorii volumului “Prima mea dezamagire in dragoste”, publicat de Editura ART. O productie veioza arte.
Cel de-al doilea volum al Colecţiei “Prima dată” este coordonat de Corina Bernic. “Primii mei blugi” înseamnă 18 texte aparţinând unora dintre cei mai vizibili scriitori, arhitecţi, artişti, filosofi, jurnalişti şi traducători români. Declicul amintirilor este prima pereche de bluejeans, cu toate emoţiile, tensiunile, dorinţele şi demonii săi, de cele mai multe ori povestirile ajungând şi la discuţia mai încăpătoare, despre aura acestui obiect-fetiş al României de dinainte de revoluţie şi imediat după 1990.
Dupa betii cu “Pokemon” si polimeri lichizi, Iulian Tanase si Gabriel H. Decuble reviziteaza unul dintre vehicolele clasice ale primei betii: visinele. Cum reusesc visinele imbibate in alcool sa trezeasca animalul din noi si care ar fi conceptele comune betiei si ontologiei sunt doar cateva dintre pistele pe care pornesc Iulian Tanase si Gabriel Decuble, doi dintre cei 19 autori ai volumului “Prima mea betie”, aparut la Editura ART.
Bogdan Ghiu, Augustin Ioan si Constantin Vica reconstituindu-si fiecare cate un traseu – mai vag sau mai bine localizat – din harta betiei. Cum ajungi la ecuatia perfect distilata pentru a-l gasi pe Scriitorul de Aur, cum s-a supravietuit pe vremea cand alimentarele functionau pe post de sex shop-uri, aprovizionate doar cu vin spumant si telina sau cum de “Motorola” + suc de portocale = “Pokemon” sunt doar cateva dintre indiciile acestor schimburi de experiente cu multe intorsaturi de situatie.
Continui cu autodisciplina. Scriu uneori texte minimaliste in care se pot vedea franturi din viata mea cotidiana, din timpul saptamanii, cum ar fi acesta: “Trebuie sa duc laptopul de pe birou pe pat. Ca sa ma uit la un episod din south park. Sau mai degraba citesc din cartea lui schiop. Ma gandesc in acelasi timp la Cum o sa arate ziua de maine. Stiu prima felie de panica. Stiu si primele ganduri de dimineata. Cand te scuturi de starea aia care te face sa vrei sa ramai cu fatza la perete- lumea pare coplesitoare.
Si afara ninge din nou. Port discutii cu prieteni virtuali. Totul mi se intampla in trecut sau in fictiune.
Prea sictirit sau prea nervos, mă găsesc de multe ori în imposibilitatea de a mă uita la televizor. Sunt sătul de minciuni, promisiuni, certuri, discuţii interminabile pe un fals fond de moralitate. PSD, PD-L, PNL, UDMR, toate rimează cu PCR. Mai zapez uneori după ceva mondenitate. Mă binedispune teribil să văd ce mai face Poponeţ, cu cine o mai arde Simona Senzual, sau care e noul domeniu de activitate al celebrei Sexy Brăileanca. Păi la ce să mă uit frate? La crime sau la Crin? La cultural sau la Hunor? La dezbateri despre veşnicele speranţe sau la Ponta? La ţepe sau la Boc?
Dar totuşi simt o nevoie acută de a şti ce se întâplă în jurul meu. Sunt masochist? Îmi doresc să aflu ce se întâmplă cu ţeapa de la Bechtel, să aflu ce se mai aude cu legea salarizării unice, să aflu dacă Ministerul Culturii va mişca ceva, în orice direcţie vrea el, numai să mişte…Lucruri de genul ăsta. De unde să le iau? De la TV? Cred că am răspuns mai devreme. Din presa scrisă? Cum discerni ce articol e comandat şi ce articol nu? Şi nici asta nu m-ar deraja foarte tare, dar măcar să fie bine scris, să mă mintă frumos, să nu am impresia că arunc banii pe geam. Şi se mai întreabă lumea de ce se închid ziarele româneşti!!!!???
De ce am ajuns ȋn anul 2010 şi ȋncă avem probleme la niveluri din cele mai de bază, de tipul privitul direct ȋn ochi? Există foarte multe argumente ȋmpotrivă de genul “pentru că ȋmi protejez intimitatea”, “pentru că e ceva mult prea personal”, “e hippie” etc., ȋnsă din păcate lumea se protejează pentru a nu ȋşi comunica direct şi sincer intenţiile? Nu am răspunsuri, ȋncerc să deschid o discuţie şi să ȋnţeleg. Mie personal ȋmi place. Îmi place să privesc direct ȋn ochi şi să ȋncerc să mă conectez. Nu cu toată lumea, dar atunci cȃnd nu o fac, ȋncerc să ştiu sau măcar să chestionez de ce evit să fac contact direct cu persoana respectivă.
Intr-un workshop de teatru făcut ȋntr-o puşcărie am ȋnvăţat că ȋn puşcărie e absolut interzis să te priveşti ochi ȋn ochi. E un semn de ameninţare şi agresiune. Cel mai ciduat e că aceşti puşcăriaşi jucau ȋntr-un spectacol de teatru ȋmpreună, ȋn care nu se priveau unii pe alţii. Privitul ȋn ochi a partenerului şi ascultarea lui reală sunt unele dintre primele lucruri pe care le ȋnveţi la actorie. Insă relaţionarea directă şi nemijlocită pierde ȋn faţa mentalităţilor, spaimelor şi tuturor lucrurilor care teoretic ne protejează şi de fapt ne incapsulează ȋntr-o sterilitate tristă (ȋn LA e cel mai evident, fiecare ȋn maşina lui, capsula e chiar reală - chiar poţi să trăieşti fără niciun obstacol şi fără nevoia de a interacţiona cu cineva vreodată).
(Vasile Ernu s-a născut în URSS în 1971, an în care se stinge din viaţă Hruşciov. În 1996 absolvă Facultatea de Filosofie, Universitatea Al.I Cuza din Iaşi, iar în 1997 masterul de filosofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă& societate. Are publicate pînă în prezent două romane: Născut în URSS, Ed. Polirom, 2006 (ediţia a II-a 2007, ediţia a III-a 2010) şi Ultimii eretici ai Imperiului, Ed. Polirom, 2009.)
- The Real News au un interviu în două părți (aici și aici) despre criza prin care trece jurnalismul american (dar nu numai el) cu autorii unei cărți cu titlul The Death and Life of American Journalism, Robert McChesney și John Nichols. O carte care, judecînd după ce spun cei doi autori în cele 20 de minute de interviu, i-ar putea interesa nu numai pe cei implicaţi direct în cîmpul jurnalistic, ci şi pe cei de acasă, care de obicei consumă media suspect de nereactiv.
Expanisv. Sau liniştit. Prea liniştit. Neglijent. Larg. Vorbăreţ. Mai degrabă povestitor. Fumător. De mic. Graffer. Skater. Alpinist. Hoţ. Mincinos. Deştept. Foarte şmecher. Rebel? Câte puţin din toate. Lucas merge cu tramvaiul ca să-l deseneze. Sau mergea, pentru că de ceva timp s-a liniştit. Parcă prea mult. Trece viaţa pe lângă el. De când? De vreun an. Înainte era altfel. Antura mai peste tot. Oriunde în Bucureşti ar fi avut unde să doarmă. Acum trebuie să se prezinte în anturaje în care înainte era cunoscut de toată lumea.
In luna martie 2010, Centrul de Introspectie Vizuala colaboreaza cu artistii Nicu Ilfoveanu, Razvan Botis, Arnold Estefan in realizarea unui nou program expozitional, intitulat 96×40x30.
96×40x30 este o initiativa ce-si afla sursa de inspiratie in conditia prezenta a scenei de arta din Romania si se adreseaza acelor artisti care traiesc, lucreaza si produc in acest context. 96×40x30 este o suma de episoadeindividuale ce se concentreaza asupra unor evenimente, teme, istorii orale, marcate de nespectacular, de obisnuit si care au ca punct comun o structura spatiala si formala rigida, reprezentata de un soclu de marmura cu dimensiunile de 96×40x30cm.
In perioada 11 – 14 martie, la Noul Cinematograf al Regizorului Roman (Intrarea Monetariei nr. 3, langa Piata Victoriei), va avea loc Festivalul Filmului German.
NCRR vă propune o călătorie unică în universul creativ al cinematografiei germane contemporane. Filme pentru toate vârstele: animaţie, documentare, poveşti de iubire. Personaje vii si pasionale. Descoperiri de sine. Un buchet de umanitate si libertate.
Dragoş Bucur, Dorian Boguţă şi Alexandru Papadopol vor susţine un atelier de actorie de film şi de televiziune, care are ca scop deprinderea tehnicii şi a disciplinei necesare pe platoul de filmare. Conceput într-un mod mai puţin tradiţional, proiectul este iniţiativa lui Bucur, care îi are ca asociaţi pe Papadopol şi pe Boguţăşi porneşte de la o idee sugerată de Radu Muntean acum câţiva ani. Atelierul se bazează pe experienţa celor trei actori, implicit pe rigorile şi nuanţele actoriei de film şi de televiziune, presupune două sesiuni a câte trei luni şi va începe în data de 29 martie.
“Miercurea lejera” propune un tip de spectacol in timp real, in care orice elaborare sau prestabilire este exclusa. In “Miercurea lejera” coregrafii vin cu laboratorul lor de preocupari si demersuri intime si il expun in fata celor dispusi sa participe la afirmatii si interogatii libere, lipsite de constringerile si stresul unui spectacol lucrat o perioada pentru a avea premiera intr-o anumita seara. Fiecare miercuri e o premiera destinsa intr-un concentrat de prezent activ, care exista de fiecare data complet altfel. “Miercurea lejera” mizeaza pe forta de improvizatie care devine cu atit mai puternic performativa cu cit e legata de momentul in care dansatorii aleg sa se expuna fara perioade de reflectie, doar cu ce au in cap in acele minute. Prezenta dansatorilor si prezentul lor nemediat devine materialul lejer al fiecarei zile de miercuri.
Continui cu autodisciplina. Scriu uneori texte minimaliste in care se pot vedea franturi din viata mea cotidiana, din timpul saptamanii, cum ar fi acesta: “Trebuie sa duc laptopul de pe birou pe pat. Ca sa ma uit la un episod din south park. Sau mai degraba citesc din cartea lui schiop. Ma gandesc in acelasi timp la Cum o sa arate ziua de maine. Stiu prima felie de panica. Stiu si primele ganduri de dimineata. Cand te scuturi de starea aia care te face sa vrei sa ramai cu fatza la perete- lumea pare coplesitoare.
